Deşi există reglementări naţionale şi europene care protejează activitatea pastorală şi prevăd plăţi speciale, cum este indemnizaţia de handicap natural, se face prea puţin sau nimic pentru aplicarea lor.

Avem o lege a muntelui (347/2005), avem rezoluţia Parlamentului European din 2008 care conţine prevederi clare asupra oieritului din zona montană, avem ordine şi ordonanţe şi, cu toate acestea, Ministerul Agriculturii nu a făcut nici până la această oră nici măcar o notificare la Bruxelles cu harta care să prezinte zonele cu handicap natural din România.

Tocmai de aceea, Federaţia Oierilor de Munte (FOM) va face demersuri pentru a definitiva această hartă şi pentru a înlesni astfel accesul la fondurile speciale prevăzute de UE pentru oieritul montan.

Adunarea Generală a FOM

La finele lunii februarie, la Moeciu de Sus, lângă Bran, a avut loc întâtlnirea anuală a Federaţiei Oierilor de Munte. Cu acest prilej s-au adus încă o dată în discuţie problemele specifice cu care se confruntă asociaţiile membre din punct de vedere al oieritului montan şi s-a stabilit planul de măsuri pentru acest an.

În partea a doua a întâlnirii s-a stabilit şi noul Consiliul director al federaţiei. De fapt, în funcţia de preşedinte a fost reales, cu unanimitate de voturi, Eugen Gonţea, crescător de ovine din zona Branului, iar secretar general a rămas Vasile Turculeţ, preşedintele Asociaţiei „Dealu Negru” de la Bistriţa.

Anul trecut în luna iunie a avut loc la Moeciu de Sus o şedinţă de lucru, prilejuită de seminarul „Oieritul din Carpaţii României, încotro?”, în cadrul căreia s-au discutat trei tematici importante şi care au rămas la fel de actuale:

• Realizarea unor stâne model în zona montană, în 11 judeţe, ţinându-se cont de sprijinul financiar promis de secretarul de stat de atunci, Liviu Harbuz. Se poate presupune că odată cu schimbările survenite la nivel ministerial acest deziderat să fi dispărut…

• Certificarea produselor tradiţionale şi ecologice româneşti, preparate în stânele montane din ţară, activitate care poate fi realizată de fiecare asociaţie profesională în parte, în funcţie de specificul zonei respective.

• Elaborarea standardului ocupaţional al meseriei de oier montan şi a calificărilor care alcătuiesc meseria de oier montan pentru că, din păcate, crescătorii de oi din România nu au nici calificare, nici instruire. În orice ţară civilizată, oieritul este o meserie, la noi este considerat drept o muncă necalificată.

Produse tradiţionale atestate 

Petru Eugen Gonţea, preşedintele FOM, este şi preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Ovine şi Ecvine Braşov. Asociaţia judeţeană a fost constituită în anul 2002 şi are în prezent 621 de membri, totalizând peste o sută de mii de capete ovine.

La capitolul „demersuri reuşite”, asociaţia are 82 de atestate pe produs tradiţional, pentru cinci produse: brânza de burduf, urda sărată, caşul afumat, telemeaua şi pastrama.

Aproximativ 32 dintre membrii asociaţiei sunt înregistraţi sanitar-veterinar pe partea de procesare, iar doi producători sunt atestaţi conform Ordinului 34 – procesare produse tradiţionale pastramă, unul dintre ei fiind Eugen Gonţea. „Avem construcţii realizate aşa cum se prevede în caietul de sarcini şi cum ne-a cerut Direcţia sanitar-veterinară, investiţia fiind făcută din fonduri proprii”, spune preşedintele asociaţiei.

Oierul de la munte, cu „stâna-n spinare”

Extrapolate şi la nivel de federaţie, problemele specifice cu care se confruntă crescătorii de ovine montani sunt mult prea multe pentru a putea fi rezolvate în limitele de timp impuse de reglementările naţionale şi europene.

Eugen Gonţea spune că oieritul montan este adus la stadiu de haiducie, din cauza problemei păşunilor. Nu vrem să-i stabilizăm pe crescători, pentru că statul nu vrea să se implice, deci nici Ministerul Agriculturii, să le concesioneze oamenilor păşunile pe 15-20 de ani. Aşadar, una dintre cele mai grave probleme rămâne concesionarea terenurilor. Crescătorii sunt la mâna primarilor şi nici nu-şi iau subvenţiile.

Apoi, în fiecare an trebuie să se mute de pe o păşune pe alta, neputând face nici o investiţie, pentru a fi în pas cu cerinţele sanitar-veterinare. Ei sunt cu “stâna în spinare” în fiecare an. Administrarea pe păşune este proastă, iar încărcăturile de foarte multe ori sunt depăşite, deoarece nu se stabilesc corespunzător cu numărul de animale.

Este adevărat că mulţi crescători, în lipsa unei minime instruiri, aplică tot vechile metode, fără a înţelege şi a se adapta noilor cerinţe tehnologice. De pildă, nu-şi schimbă berbecii la timp şi le apar consangvinizările.

Desfacerea şi forţa de muncă sunt cu bai mare

„Şi la ora actuală avem cu toţii pe stoc telemea, dar şi burduf. Din toamna anului trecut până în prezent, vânzările au scăzut extraordinar de mult,  cu aproximativ 60 la sută. Am organizat vânzarea şi prin Bucureşti, în pieţe volante şi în târguri, cu diferite firme şi nu cred că se mai întâmplă ca în trei zile de târg sau expoziţie să cumpere zece inşi o bucată de telemea. Spun “dă-mi de-un deget, dă-mi de două degete”. Nu ştiu ce se întâmplă, cred că nu mai sunt bani…”, spune Gonţea cu mâhnire.

Lipsa personalului de îngrijire a oilor, mai bine zis a ciobanilor, care au plecat, majoritatea, în Italia, Spania, Franţa, inclusiv Germania, rămâne o problemă la fel de mare şi pentru judeţul Braşov, aşa cum se întâmplă cam în toată ţara.

„În 2008, din cauza lipsei de ciobani s-au muls cam 40 la sută din efectivele judeţului, iar ciobanii au lăsat mieii sub oaie. Aşa se explică criza de brânzeturi simţită spre sfârşitul acestui an. Anul trecut, a fost puţin mai lejer şi s-au muls cam 80 la sută din efective. Avem foarte mulţi membri, care de aproape patru ani nu le mai mulg deloc şi lasă doar mieii la supt.

Le mulg în luna august, două săptămâni, ca să-şi facă necesarul de brânză pentru autoconsum şi atât. În ceea ce priveşte comercializarea mieilor, aceştia merg bine la vânzare, dar nu mai au profit. Când nu mulgi laptele, profitul s-a dus.

În perioada de secetă, când a scăzut producţia (oilor), au ţinut oamenii un cioban la cinci-şase sute de oi, iar celorlalţi ciobani le-au dat drumul, deoarece n-aveau cu ce să-i plătească. Mulsul era mai scump decât cantitatea de lapte obţinut. De valorificarea lânii nici nu poate fi vorba. Valoarea ei a scăzut anul trecut la 0,50 lei/kg”, adaugă preşedintele Asociaţiei.

Viitorul? Bunişor…

“Eu consider, şi le insuflu şi membrilor asociaţiei, că în 4-5 ani de zile vor avea un viitor bunişor. Cei care vor creşte oi, vor trăi bine. La nivelul întregii Europe există tendinţa de scădere a efectivelor. În Rezoluţia Comunităţii Europene din 18 iunie 2008, care cuprinde o analiză drastică a oieritului, structurată în peste 40 de puncte, concluzia este că efectivul se diminuează, tinerii nu se mai orientează spre profesia asta şi dispar meserii tradiţionale.

Iar ei, vest europenii, nici nu se confruntă cu problemele pe care le avem noi. Noi suntem o ţară atipică din toate punctele de vedere: şi ca tehnologie, şi ca relief, şi ca mod de administrare. Noi n-avem fermele lângă casă, cum au ei, care fac puţină transhumanţă şi încasează şi bani pentru asta!

La noi, spre exemplu, în Bazinul Branului, avem în jur de 80 mii de oi, iar suprafaţa de păşunat disponibilă poate deservi vreo trei mii de oi. În plus, noi nu luăm subvenţii nici pe transhumanţă, nici pentru zonă defavorizată”, precizează Gonţea.

NU EXISTĂ ZONĂ MONTANĂ… FAVORIZATĂ

Vasile Turculeţ, secretar general FOM: „Invocând ridicolul argument precum că „oaia are tot patru picioare şi la munte şi la şes”, ministerul şi admiratorii unui anumit tip de agricultură ignoră particularităţile evidente ale agriculturii montane, în care desigur trebuie inclusă şi zootehnia specifică zonei de munte. Subiectul a mai fost abordat în paginile revistei Ferma fără intenţii de a fi dezvoltate polemici pe această temă, ci pentru a se ţine cont de potenţialul agricol al zonei de munte de la noi, cu reale calităţi ecologice.

Din acest motiv doresc să subliniez şi de această dată că oieritul de la munte reprezintă cu totul altceva decât oieritul din zonele nemontane, neputând fi eclipsat sub nici o formă de promovat într-un mod egoist.

Oieritul montan practicat la mari depărtări de aşezările omeneşti, cu un grad ridicat de izolare şi mari dificultăţi generate de relieful şi clima montană, şi mai cu seamă dificultăţi provocate de animalele sălbatice de pradă, nu poate fi confundat cu un oieritul realizat în condiţii mult mai uşoare.

Aceste diferenţe care caracterizează oieritul montan impun forma extensivă a practicării lui, fapt care presupune şi procesarea laptelui la faţa locului în scopul rentabilizării acestei activităţi, activitate care ar deveni falimentară prin transportul laptelui la centre de procesare a laptelui.

Dar, cum în orice rău este şi un bine, procesarea laptelui în condiţiile vitrege de la munte a condus la realizarea multor produse tradiţionale de stână, cu care România s-a putut prezenta chiar şi la Bruxelles…”