Da, transhumanța a fost folosită din timpuri străvechi și în țările din nordul Mediteranei (Grecia, Italia, Franța, Spania, Portugalia).
• Păstorii greci formau o turmă de colectură bazată, de regulă, pe relații de rudenie și porneau la sfârșitul primăverii din zonele de câmpie spre ținuturile muntoase cu veri mai răcoroase și pășuni cu iarbă crudă. Sursele istorice menționează că pentru transhumanță se pretau cel mai bine oile locale Zackel (Țurcana românească) care, foarte probabil, a fost adusă de unii păstori transilvăneni, care prin Dobrogea și Cadrilater au ajuns până în Grecia.
În prezent, transhumanța se mai practică pentru circa 8% din efectivele de ovine și caprine (850.000 oi și 300.000 caprine), care convertesc iarba pășunilor alpine grecești, greu accesibile, în produse bio din lapte și carne, căutate mai cu seamă de străini.
• În Italia, transhumanța s-a practicat la scară largă. Pe la jumătatea secolului al XV-lea se estimează că circa 30 mii de păstori cu cel puțin 3 milioane de ovine făceau transhumanță, iar în secolul al XVII-lea s-a ajuns la un efectiv transhumat de circa 5,5 milioane ovine. Cele mai cunoscute trasee de transhumanță a oilor erau între zona montană Abruzza și zona de șes Puglia, călătoria durând săptămâni, cu “opriri de postă” în locuri prestabilite, unde oierii se odihneau și își completau proviziile.
În zilele noastre, obiceiul se practică la scară mult mai redusă, doar în unele localități din zonele pre-alpine și alpine din nordul Italiei. Pe parcursul a cinci secole, transhumanța italiană a influențat legendele, literatura, religia și tradițiile teritoriilor parcurse.
• În Franța, țară cu un vast relief montan, transhumanța ovinelor este organizată de mult timp de antreprenori (les troupeliers), care reunesc turmele mai mici, angajează ciobani cu câini dresați, pentru 800 – 1000 oi, și în câteva zile urcă oile spre pășunile alpine arendate (10 euro/ha arendat, în prezent).
În ultimii ani, deși produsele obținute de la oile transhumante sunt mai căutate, păstoritul și transhumanța s-au restrâns, fiind confruntate cu dificultăți de piață, câștiguri nesigure și opreliști impuse de zone cu ecosisteme protejate prin legislație.
• În Spania, transhumanța s-a folosit pe scară largă timp de peste o mie de ani, turmele de oi au luat la pas țara de la sud la nord, de la est la vest și invers. Încă din anul 1273 aici a fost înființată o “Corporație a Ciobanilor” de către marii proprietari de oi, cu scopul de a promova drumurile transhumante. Această corporație a selecționat oile cu lână fină tip Merinos, aduse foarte probabil din zona țărilor arabe, oi care vara erau întreținute în zonele montane, iar iarna în zonele depresionare sau de câmpie. Odată cu creșterea spectaculoasă a interesului pentru lâna fină, monopol absolut al Spaniei, efectivele de oi transhumante au crescut până la circa 3 milioane capete, dar din anul 1501 s-au impus taxe crescătorilor de ovine și transhumanța a intrat într-o perioadă de stagnare. Abia în anul 1820 s-a emis un Decret de liberă practică pentru transhumanță cu oile și apoi s-a înființat “Asociația Generală a Crescătorilor de Oi”, care a coordonat pe zone deplasările oilor, promovarea unor tehnologii eficiente și ameliorarea ovinelor.
• În Portugalia, țară cu relief asemănător Spaniei, transhumanța se practica intensiv, din secolul al XV-lea, odată cu organizarea păstorilor în asociații. Astfel, aici s-au constituit “Adunări regionale ale păstorilor” care supravegheau strângerea și marcarea oilor cu semn de proprietar și stabileau în fiecare an căile de acces spre locurile de destinație. Din zonele joase de iernat, din Alentejo, oile ajungeau la începutul verii pe pășunile bogate din zona montană Serra de Estrela, de unde se întorceau toamna în zonele de iernat. În Portugalia, mai mult decât în orice țară europeană, Adunările regionale ale păstorilor erau stimulate și favorizate prin reglementări de către casele regale.

Ioan PĂDEANU
Ioan CĂLIN

TRANSHUMANȚA ZILELOR NOASTRE
Astăzi, în toate țările europene care au practicat masiv transhumanța, această tradiție este îngreunată, ca și la noi, de rețeaua deasă de drumuri și autostrăzi, intens circulate, de parcuri industriale și zone cu protecție ecologică.
La nivelul UE, în conformitate cu art. 114 din Regulamentul European nr. 1782/2003 și nr. 1/2005, se plătește o primă suplimentară pentru contribuția transhumanței la economia rurală. Totodată, în Cartea Europeană a Transhumanței se precizează că “transhumanța este sistemul extensiv cel mai evoluat care contribuie și la conservarea mediului, având un aport important la economia și cultura europeană”.

Articol publicat in revista Ferma nr. 22 (183) din 15-31 decembrie 2016