În condițiile din țara noastră, unul din factorii importanți de natură socio-economică, ce a influențat puternic (mai ales în ultimii 20 de ani) productivitatea și calitatea pajiștilor permanente, este nerespectarea duratei perioadei de pășunat și a intervalului de timp de refacere a vegetației praticole.

Respectarea duratei sezoniere de pășunat este o obligație a crescătorilor de animale

Stabilirea duratei sezoniere a perioadei de pășunat se face în funcție de condițiile naturale zonale în care se găsesc pajiștile permanente: altitudinea, temperatura și umiditatea, perioada de vegetație ce condiționează creșterea și dezvoltarea plantelor. În orice zonă de existență a pajiștilor, trebuie evitată confuzia între perioada de vegetație a plantelor (cu durată mai mare) și perioada sezonieră de pășunat. Dacă perioada de vegetație coincide cu intervalul de timp în care temperatura atmosferică este mai mare de 5oC (primăvara) și se apropie de 1oC (toamna), durata de pășunat se încadrează în intervalul în care temperatura atmosferică, primăvara, depășește 10oC și până toamna când temperatura scade sub același prag de temperatură (10oC).
În zonele de câmpie și dealuri joase, mai secetoase, perioada de pășunat este discontinuă, cu două etape distincte: prima, de circa 70 zile (aprilie – iunie) și a doua, de circa 60 de zile (septembrie – octombrie). În aceste zone, dacă se asigură irigarea pajiștilor, durata ajunge la 180-200 zile.
Pajiștile situate în zona dealurilor mai umede (500-800 m altitudine) permit 160-170 zile de pășunat, deoarece umiditatea (din precipitații) este asigurată pe toată perioada de vegetație.
Începând de la altitudinea de 800 m, perioada de pășunat scade cu 8-10 zile pentru fiecare creștere altitudinală cu 100 m, înregistrându-se o durată medie de pășunat de circa 100 de zile în intervalul de altitudine 900-1700 m, de circa 60 de zile pe pajiștile situate la altitudinea 1700-2000 m și circa 40 zile pe pajiștile situate la peste 2000 m altitudine.
În zonele de câmpie și dealuri joase, utilizatorii pajiștilor (crescătorii de animale) stabilesc intervalul perioadei de pășunat prin raportarea la datele de 23 aprilie (Sf. Gheorghe) și 26 octombrie (Sf. Dumitru). Din nefericire, noile generații de crescători de animale nu mai respectă această cutumă veche a pastoralismului românesc, încurajați de multe ori și de unele lacune existente în legislația privind valorificarea pajiștilor permanente, cât și din cauza unor instituții sau persoane care modifică unele acte normative în defavoarea păstrării durabile a acestui patrimoniu funciar al țării, încă neexploatat la adevărata lui valoare.

Pășunatul de iarnă scade producția de fitomasă furajeră cu 30-50%

În ultimii ani, cu eforturi de natură profesională, dar și politică, din partea unor instituții care se preocupă de menținerea și valorificarea pajiștilor (minister, unități de cercetare, universități agricole, unități administrative locale etc.), au fost elaborate și publicate o serie de acte normative cu obligații ferme privind organizarea, administrarea și exploatarea pajiștilor, cum sunt OUG 34/2013, Legea nr. 86/2014, Ordinul nr. 544/2013, HG nr. 1064/2013, HG nr. 78/2015. În acest sens, Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor OUG nr. 34/2013, la art. 10 spun clar: “Introducerea animalelor pe pajiști este permisă doar în perioada de pășunat prevăzută în amenajamentul pastoral” (prezentat în Ghidul-Cadru elaborat de ICDP Brașov și statuat în Legea nr. 86/2014).

În aceste amenajamente pastorale, elaborate într-o proporție foarte mică la nivel de țară, se precizează pentru fiecare trup sau parcelă de pajiște o serie de date referitoare la durata sezonului de pășunat: data începerii și încheierii pășunatului, durata zilnică de pășunat, în funcție de condițiile naturale locale (condiții climatice, factori limitativi, altitutdine, tradiția locală).
Pășunatul cu animalele, în extrasezon, din noiembrie și până în martie, în toate țările europene, inclusiv în țara noastră, este interzis, din cauza efectelor de degradare puternică a pajiștilor prin: distrugerea covorului ierbos (mai ales a speciilor cu valoare furajeră ridicată), scăderea stratului de țelină a pajiștilor și a structurii solurilor, declanșarea proceselor erozionale, îmburuienarea excesivă a covorului vegetal, colmatarea surselor de apă și producerea unor inundații necontrolate. În general, pajiștile pășunate în sezonul de iarnă produc, în sezonul următor, cu 30-50% mai puțină fitomasă furajeră și de calitate inferioară. Animalele care pășunează în mod continuu, din martie și până în martie, fără o pauză de refacere a vegetației pajiștilor, sunt mult mai afectate de o serie de boli transmisibile, pajiștea fiind o sursă directă de infecție.

CLARIFICĂRI: PĂȘUNATUL DE IARNĂ ȘI MIȘCAREA ANIMALELOR
Respectarea perioadei de pășunat pe pajiștile permanente nu înseamnă interzicerea mișcării animalelor în perioada iernii. În această direcție, în foarte multe țări care respectă perioada de repaus a pășunatului pe timp de iarnă, totuși acest pășunat se practică, însă doar pe suprafețele cultivate în arabil cu anumite culturi rezistente iarna. Aceste culturi, cunoscute și folosite și în țara noastră, fac parte din cadrul sistemului furajer de toamnă – iarnă – primăvară (dezbătute și în revista Ferma), și se referă la o serie de specii valoroase pentru furajarea animalelor în această perioadă: raigrasul aristat (Lolium multiflorum), rapița furajeră de toamnă, borceagurile de toamnă, culturile cerealiere de toamnă destinate exclusiv pășunatului cu animalele (grâu, triticale, orz, ovăz de toamnă, secară). Toate aceste culturi, amplasate în apropierea fermelor, completează rația furajeră de iarnă și asigură animalelor, prin mișcarea acestora, o stare bună de sănătate.
Suprafețele de pajiști rămase nepășunate iarna vor avea un start mai bun de reluare a vegetației în primăvara următoare.

Articol publicat in revista Ferma nr.3(164) 15-29 februarie 2016