L-am sunat pe primarul comunei cu două zile mai înainte, să-l anunț că vin să fac un reportaj despre această bogăție, iar edilul i-a mobilizat la căminul cultural, în ziua hotărâtă, pe aproape toți fermierii comunei. Să vezi, mi-am spus, ce avalanșă de păsuri se va prăvăli spre urechile reporterului, dar, în cele din urmă, sătenii și-au trimis șefii de asociații să răspundă întrebărilor mele.
Origini transilvane
Uluirea mea este că într-o comună brăileană se află un efectiv atât de mare de oi. Un veritabil miracol pastoral, demn de invidiat până și de comunele cu tradiție în oierit. De unde au răsărit atâtea turme într-o comună din nordul Bărăganului? Primarul Florin Moroiu invocă transhumanța. ”Au venit strămoșii noștri din Ardeal cu oile și au rămas pe aici, nu s-au mai întors în satele lor. Asta s-a întâmplat în secolul al XIX-lea”, îmi spune edilul. Ardelenii s-au stabilit cu precădere în satul Gulianca și au continuat să facă ceea ce știau ei mai bine: să crească oi și capre. În timpul comunismului, au mai plecat pe la oraș, unde și-au găsit serviciu, dar după Revoluție, când multe unități industriale s-au închis, sătenii au revenit la ocupația strămoșilor lor.
Acordarea subvențiilor pe suprafață și a plăților pe cap de animal i-a stimulat să înmulțească oile și să ajungă la numărul de capete din prezent. Pentru fiecare hectar de pășune, primăria încasează o redevență de 350 de lei. Fermierii au mai comentat pe la ședințe că ar fi cam mulți bani, dar decizia a fost respectată, fiindcă bugetul comunei nu are prea multe surse de venit.
Stelian Avramescu, președintele unei asociații care numără 4000 de ovine și 160 de bovine, a lucrat mulți ani în Italia, în construcții, dar s-a hotărât să revină în Gulianca și să se implice în agricultură. ”Am muncit vreo 18 ani pe afară. Când m-am întors, m-am apucat să lucrez terenul, apoi m-am lansat în creșterea animalelor. A fost greu să mă readaptez aici, după o absență așa de mare, dar dacă vrei cu adevărat, depășești toate greutățile. Acum, ca președinte de asociație, trebuie să gestionez bine relația cu toți membrii. Fiecare vede lucrurile în felul său”, consideră Stelian Avramescu.
Medicul veterinar Valentin Anghel conduce o asociație care administrează un izlaz de 380 de hectare. ”Se mai întâmplă, spune veterinarul, ca oile să vină pe izalzul vacilor, mai apar probleme, dar se rezolvă. Pășunea este foarte bună, dar trebuie întreținută. În ce privește rasa de oi, noi creștem Merinos”.
Nostalgia după bani peșin
Îmbrăcat în costum de trening, Adrian Anton pare mai degrabă profesor de sport la școala din comună, decât proprietar de turmă. El a lucrat pe vremuri ca sudor la o fermă de stat, dar acum îngrijește câteva sute de oi, împreună cu socrul său, care are 74 de ani. Anton consideră că redevența de 350 de lei pe hectarul de pășune e ”cam mare”. O altă problemă a sa este că nu găsește să angajeze ciobani serioși, deși obișnuiește să le plătească 1200 de lei pe lună.
Noile reglementări comerciale au cam stricat vechile obiceiuri ale oierilor din Gulianca. ”Înainte, când vindeam mieii sau berbecii, primeam banii la roata mașinii. Acum, cei care cumpără trebuie să ne vireze banii prin bancă. Le dau animalele, dar știu eu când mai primesc banii?” Desprind din spusele lui Adrian Anton nevoia aceea presantă de bani peșin, bani pe care să-i țină în mână, cu certitudinea că afacerea i-a reușit, dar și cu siguranța că are bani pentru diverse cheltuieli ale turmei. Ce și-ar dori oierul mai mult? ”Să se facă abatoare, dle!” Atât, doar că abatoarele sunt afaceri private, iar dacă nici un investitor nu decide să construiască unul, crescătorii de animale rămân tot la voia comercianților numiți și ”bișnițari”.
Piața brânzei
De la un număr atât de mare de ovine, cum am spus, peste 20.000 de capete, fermierii din comuna brăileană Salcia Tudor obțin anual sute de tone de brânză telemea, căreia îi spun ”Brânză de Gulianca”, iar anul acesta și-au propus să o promoveze ca brand agroalimentar.
În primăvară au organizat prima ediție a unui festival folcloric, s-au bucurat și de prezența unor oficiali ai Ministerului Agriculturii, dar ei știu că procesul de promovare a brânzei de Gulianca presupune eforturi de organizare și investiții finaciare semnificative. Cu toate acestea, fermierii, cu primarul în frunte, sunt deciși să meargă înainte și să transforme brânza de Gulianca într-un brand, de ce nu, european. Ei consideră că telemeaua de Gulianca este produs unic în lume, datorită ierburilor crescute din solul sărăturos al comunei. Inginerul agricol Sandu Niță, președintele primei asociații de crescători de animale din comună, îmi spune că ”Brânza de Gulianca e mai cunoscută în străinătate decât în țară. Da, mai demult, brânza de la noi ajungea în Olanda. Acum, numai brăilenii cunosc acest produs. Specificul brânzei este procentul mare de grăsime”.
Unde vând sătenii brânza? Cornel Samoilă, la rândul său președinte de asociație, îmi spune că stă la tarabă, la piața din Râmnicu Sărat. Un alt fermier precizează că o vinde la en-gross, chiar dacă pierde la preț. O livrează cu 14 lei/kg, pe când la piață ar putea obține până la 22 de lei. Brânza de Gulianca se vinde cel mai bine în piața din Brăila. Este atât de căutată, încât unii comercianți nu ezită să scoată pe tarabă brânzeturi pe care să le recomande ca fiind din Gulianca, deși originea lor este cu totul alta.
Brand local, ambiții europene
Această stare de lucruri nu le mai convine celor din comuna Salcia Tudor. Ei simt că brandul local ar putea deveni mult mai bine cunoscut, pentru a le aduce beneficiile cuvenite. Ce frumos ar fi să aibă un produs înregistrat la MADR, apoi, de ce nu, la Bruxelles, așa cum s-a întâmplat cu Magiunul de Topoloveni sau cum se va întâmpla cu Telemeaua de Ibănești! Autoritățile locale și fermierii știu că un festival al brânzei e prea puțin. E un prim pas, dar drumul e lung până vor reuși să impună brânza de Gulianca în rândul consumatorilor din țară și din străinătate. Primarul Florin Moroiu e decis să ia taurul de coarne: ”Aștept să vină iarna, să ne liniștim cu treburile și ne vom întâlni la primărie toți șefii de asociații să facem un plan de bătaie pentru promovarea brandului”. Sătenii vor să convingă un investitor privat să înființeze o fabrică de brânzeturi în localitate. Ei vor avea grijă să furnizeze laptele pentru care vor încasa banii, fără să-și mai bată capul cu procesarea la stână, apoi cu livrarea la piață a brânzei, activități pe care ar urma să le desfășoare investitorul. Ar mai fi și varianta accesării de fonduri europene, să aibă fabrica lor, dar pentru asta ei trebuie să se organizeze într-o cooperativă, după ce s-au fărâmițat în câteva asociații.
Trai de azi pe mâine
Cum pe izlazul comunei Salcia Tudor pășunează și numeroase văcuțe, i-am ascultat și pe crescătorii de bovine. Ilie Toader deține un număr de 30 de vaci, din care 17 mulgătoare, restul tineret. El acuză conducerea asociației că nu cheltuiește subvenția pe suprafață pentru întreținerea pășunii. Se plânge că lucrează ”mai mult în pagubă”, dar cu toate acestea, în ultimii ani a sporit efectivul de bovine. Susține că medicul veterinar a făcut niște greșeli care l-au costat pe fermier subvenția pentru două vaci. Probleme și probleme.
Apostu Ionelia e și mai supărată: ”Am 10 vaci cu lapte și 8 viței. La ora asta aș vinde toate animalele. Eu le întrețin pe ele, nu ele pe mine. Am dat laptele la o firmă, dar din luna mai nu am mai primit nici un leu. Cresc animale din 2004. Am avut serviciu la Brăila, dar m-am întors cu soțul acasă ca să facem agricultură. Supraviețuim”.
Încetul cu încetul, fermierii s-au risipit din centrul satului. Un reporter, o știu și ei destul de bine, nu le poate rezolva problemele de zi cu zi. Singura lor consolare e aceea că, poate, cineva de prin instituțiile statului le va auzi păsurile. Până atunci, însă, privesc neputincioși cum subvențiile pe suprafață nu duc în final la o pășune îngrijită ca la carte, după normele europene, ci sunt investite în diverse construcții de prin ograda vreunui șef de asociație. Alții așteaptă cu lunile banii pentru laptele livrat unui procesator care a uitat să mai plătească.
Sunt, într-adevăr, multe animale în Salcia Tudor, atât ovine, cât și bovine, dar bogăția aceasta nu se regășește în aspectul edilitar al comunei. ”Oamenii trăiesc de azi pe mâine”, susține primarul, la rândul său fermier și nu unul mărunt. Fermierii se străduiesc să facă față problemelor zilnice, dar, deseori fac planuri și visează să vadă camioane încolonate la porțile unei fabrici de brânzeturi, ca să le transporte în țară și în lume. Planurile și visele lor, trebuie să recunosc, se bazează pe o realitate convingătoare.
Articol publicat in revista Ferma nr. 22(161) 15-31 decembrie 2015
