Acum trei sute de ani, un om înstărit din Prejbea, care avea ciurda de vaci la păscut în acest loc din Valea Crivina, a hotărât să ridice aici o moară. Apoi a dat-o de zestre fetei sale, care s-a căsătorit cu Andrei Mazăre. O moară de piatră pe apă, antrenată de o roată având cupe din lemn. Gheorghe Mazăre nu a mai prins moara în funcțiune. A asistat însă la demontarea ei. Iar în curte mai sunt câteva pietre de moară de diferite mărimi, așa ca un fel de masa tăcerii. Ca la mai toate morile din acea perioadă, mai găseai și câte un teasc pentru stoarcerea uleiului din semințe sau din miezul de nucă. Peste ani, teascul, de care după a apărut uleiul de floarea-soarelui nimeni nu a mai avut nevoie, a fost achiziționat Răzvan Ciucă, inițiatorul și de ani de zile directorul Muzeului Național al Agriculturii din Slobozia. Acum, teascul poate fi văzut alături de exponate din toată țara de cine mai vrea să știe ceva din istoria agriculturii românești. Acolo unde, în curând, va ajunge și ultimul țăran…
Iată cum după trei sute de ani de morărit, chiar dacă moara nu mai există de o jumătate de veac, lumea zice acestui loc tot „moara lui Mazăre”. Localitatea Valea Crivina, unde era „moara lui Mazăre”, a ajuns acum strada Primăverii nr. 16.
Creșterea vacilor de lapte este tradițională în familia Mazăre
La fel ca și creșterea oilor și a porcilor. Rămânea ceva uium de la moară și trebuia folosit. Pe atunci lanțurile scurte erau realitate și nu dădea nimeni bani ca să se înființeze. La fel și integrarea producției pentru obținerea unui profit (valoare adăugată, cum se spune acum). Nici comuniștii nu au reușit să rupă tradiția. Dar se pare, cel puțin așa ne spune fermierul, că ar putea fi ultimul din familie care se va mai ocupa cu acestă activitate. Deși a construit acum trei ani grajdul cu gândul de a-l lăsa copiilor lui.
Fiica lui lucrează pentru o firmă de construcții cu acționari canadieni, ca proiectant. A absolvit Facultatea de Design de Produs și Mediu din Brașov. În week-end, fata vine și mulge vacile. Știe rostul ca și băiatul lui, care s-a ocupat îndeaproape de bunul mers al fermei. Când am ajuns acolo, tânărul fermier se angajase deja ca inginer silvic și era în instructaj la Holzindustrie Schweighofer, fabrica de cherestea din Recea. Deși își vedea viitorul ca fermier și viitor proprietar de pensiune agroturistică. Au făcut și iazuri cu pește. În plus locul e așa de generos încât „boierii de la București” s-ar bucura de câteva clipe de liniște acolo.
Gheorghe Mazăre are 23 vaci, peste 30 de oi și o filosofie aparte
Mi-a plăcut să-l ascult pe acest fermier. Chiar și atunci când se văieta, nu arăta cu degetul spre nimeni. Nu a suduit politicienii, nu a aruncat cu invective în cei de la APIA care vor să-i taie un hectar de la plată pentru că a avut îndrăzneala să refacă pășunea într-un loc de unde a scos ceva pietriș spre a aranja groapa pentru siloz. A întors cei cinci ari ca să pună lucernă și teledetecția a surprins loc arat în pășune și l-au penalizat. Acel hectar înseamnă 7% din suprafața de 15,5 hectare eligibile pe care le administrează. Mai folosesc încă vreo 15 ha luate cu titlu de folosință. Proprietarii își iau subvenția și el le mai plătește 400 lei/ha. „Nu vor să facă contract de arendă, dar nici să-l lucreze nu vor”, spune Gheorghe Mazăre.
Vacile cu lapte au o medie a producției de 15 litri. Sunt 17 la număr, toate în COP, iar 13 sunt eligibile pentru sprijinul voluntar cuplat. „Dacă ne vor mai da ceva. Că nici să mă împrumut nu mai îndrăznesc. În mai mi se termină și silozul și o să mut vacile în ferma de vară”, adaugă fermierul. Deși va fi greu și cu iarba din cauza secetei. „Am intrat în toamnă cu secetă, iarna asta a dat doar un pospai de omăt iar primăvara nu mai vrea să plouă și deja sunt temperaturi de vară”, își arată îngrijorarea fermierul de pe strada Primăverii. Ca un amănunt colorat, de acolo, de pe pășunea de vară, până anul trecut când a cumpărat un tractor, transporta laptele cu un măgăruș cu teleguță până la tancul de răcire.
Au cumpărat și utilaje în speranța că zootehnia va avea vremea ei. „Nu găsești pe nimeni să vină la vaci. }iganii sunt înscriși la ajutorul social și ne zic români proști. Că muncim și mirosim a balegă. Iar procesatorii iau laptele pe te miri ce”, mai spune Mazăre. Și-au pierdut încrederea. Procesatorul Milcov Sărămaș îi dă iarna 1,2-1,1 lei/litrul de lapte iar vara scade prețul de achiziție și la 0,7 lei/l. „Nici să mori, nici să trăiești. Doar atât cât să agonizăm!”, spune unul din ultimii țărani ai României.
Au cumpărat și tanc de răcire de 750 l, iar din 2006 și-au făcut întreprindere familială. Ca să intre în rândul fermierilor europeni!
Toate animalele din curte stau la mângâiat
Ca într-un basm urban, scroafa tânjește după mângâiere. A fătat de trei ori și au vrut să o vândă dar nu a cumpărat-o nimeni. Cred că avea peste 300 kg. „Știu că pare așa frumoasă viața la țară atunci când oamenii o privesc câteva minute”, spune cu un zâmbet de ascet urmașul morarilor din Valea Crivina. Și nu pot să-i spun decât că îl înțeleg (la un moment dat aveam aproape 10 vaci în curtea mea de la țară și visam să fiu fermier).
Acum îi pare rău că nu a acceptat să se întoarcă la fostul UFET, acolo unde a cumpărat un austriac. A avut o ofertă și de la școală să se angajeze ca maistru la instruirea practică. Dar el deja se hotărâse să înmulțească animalele, așa cum au făcut-o de-a lungul veacurilor strămoșii săi.
Își aducea aminte de bunicul său care a fost prizonier de război la Marea de Azov în a doua conflagrație mondială. A lipsit mulți ani de acasă. O perioadă a fost în lagăr. Apoi a fost eliberat și a mers din sat în sat, din casă în casă până a rămas o perioadă la un om înstărit care avea și vaci, dar și o prisacă. Acolo a învățat să îngrijească albinele și a adus această îndeletnicire și la Valea Crivina. Abia de acolo a reușit să trimită o scrisoare în țară, după șase ani, și să primească și el vești de acasă. Când a adormit cu scrisoarea lângă el, boierul a putut citi în scrisoare că familia lui Nicholas avea 18 vaci acasă. A doua zi i-a zis „Nicholas (așa îi spunea boierul de origine germană), tu ai mai multe vaci decât mine!”, apoi l-a ajutat să ajungă acasă. De acolo a învățat să folosească stupii cu rame de lemn. Și să se ocupe de selecția vacilor.
Nimic din ce am văzut în această fermă nu e fals sau kitsch. Nici peretele grajdului pe care stau expuse joagărele devenite inutile în prezența motoferestraielor, nici un fel de sculptură naturală căreia fermierul nostru i-a spus „Cumințenia pământului” (ca un apropo la subscripția publică). Poate într-o zi acest lemn de alun crescut prin lemnul de salcie frumos lustruit și lăcuit va salva ceva din rusticul amestecat cu gândul bun al frumoasei familii de țărani români din această zonă binecuvântată de Dumnezeu.
Gheoghe Mazăre va continua să se scoale când lumea din oraș doarme și să se culce când toți ceilalți locuitori visează deja. Nu pentru bani sau bogație. Ci pentru că așa i-a cântat cucu!
ASOCIEREA – O ÎNCERCARE EȘUATĂ
Au încercat să facă un grup de producători. De fapt, acesta a fost momentul în care au trecut la forma de organizare ca persoană juridică. S-au ales cu câteva seminarii și cu tot felul de promisiuni. Și cu dări către stat. În timp ce cei mai mulți dintre producătorii de lapte din zonă nu au societăți deschise. Din păcate, inițiativa lor de asociere a decedat în fașă. Ba chiar înainte de a fi înfășată. Gheorghe Mazăre este deschis asocierii pentru că este convins că uniți ar reuși să negocieze un preț mai bun. Ar suna și fumos un grup de producători de lapte din orașul Întorsura Buzăului. Mai ales că o parte din pășune, respectiv primii 60 ml, face parte din intravilan. Dar cel mai mult teren îl are arondat la comuna Sita Buzăului. Plătește aproape 1.200 lei impozit anual pe proprietăți.
Fermierul în vârstă de 57 ani povestea, cu anume umor, de încercările celor de la județ, dar și ale celorlalte autorități locale, de a convinge lumea că e mai bine să se asocieze. Sau cum să acceseze fondurile europene etc. Mazăre a spus că mai toți încheiau așa: „În mare, cam așa se pun lucrurile!” În schimb, spune fermierul, „pe noi ne mănâncă lucrurile astea mai mici și imposibil de dus la un capăt”.
Articol publicat in revista Ferma nr.8(169) 1 – 14 mai 2016
