Parcă nu m-aş întoarce în oraş aşa devreme. Parcă m-aş opri pe undeva, să bat în uşa unei primării, în poarta unei ferme. ”Hai la Maia”, îmi spun, ştiind că e un sat de legumicultori.

Intru în localitate. Văd peste garduri folia solariilor. La porţi, din loc în loc, câte o roabă plină cu căpăţâni de conopidă, iar lângă roabă, un bătrân aşezat pe scaun, aşteptând clienţii. Câţiva săteni se răcoresc sub umbrelele cârciumii cu o halbă cu bere.

Primarul şi motocultorul

Trag în faţa primăriei. Intru în hol, pe dreapta e biroul primarului. Uşa deschisă. Edilul-şef, Marian Zamfir, mă primeşte binevoitor. ”Legumicultura la Maia a scăzut la 15-20 la sută faţă de altădată”, precizează primarul ca un medic care comunică un diagnostic. Îl cred, fiindcă aflu imediat că omul are două mandate de primar şi încă două de viceprimar. Înainte să lucreze în administraţia locală, a trăit la Bucureşti, unde a lucrat ca electrician la CFR Călători. În 1998, s-a hotărât să părăsească oraşul şi să se întoarcă la ţară. Mai întâi a fost ales consilier local în comuna Brazi, dar în 2005, când satul Maia a devenit comună, prefectul l-a numit primar interimar. De atunci, nu a mai plecat din primărie. Până în 2016, Mihai Zamfir a fost, ca mai toată lumea, şi legumicultor. ”Am cultivat două hectare în câmp şi în solar. Mă trezeam dimineaţa la ora 4 şi două ore lucram cu motocultorul. La 6 intram în casă, făceam un duş şi plecam la birou, în primărie. Într-o zi nu a mai mers. Efortul era prea mare. Am mai continuat un timp, dar lăsând treburile pe seama soţiei, care trebuia să supravegheze muncitorii. A venit, însă, momentul când am renunţat. Am simţit că nu mai pot face faţă”, mărturiseşte primarul.

Legumele şi sistemele politice

Solariile din Maia, câte mai sunt, au dimensiuni mari, întocmai ca solariile din marginea localităţii Fierbinţi-Târg. Numai că, precizează primarul, nu aceasta a fost tradiţia legumicultorilor de aici. În trecut, nici măcar nu aveau solarii, cultivau legumele în lunca Prahovei. Mai târziu au ridicat câteva solarii, dar de dimensiuni mici. ”Primul solar de dimensiuni mari, adică înalt de 5 m, eu l-am construit în Maia. Văzusem modelul la un prieten din Vidra. Al meu avea 400 de mp. Cultivam castraveţi. Consătenii au fost miraţi la început, apoi s-au apucat şi ei să construiască la fel”, îşi aminteşte Mihai Zamfir.
Comunismul le-a luat pământurile, dar le-a oferit în schimb un sistem de irigaţii şi piaţă de desfacere. Apa era pompată dintr-o staţie printr-o reţea de canale. Legumele ajungeau la export. CAP-ul le închiria teren, le furniza răsaduri şi ei păstrau o parte din recoltă, pe care o vindeau în reţeaua de aprozare. Staţia de pompare a funcţionat până în 2004. Sistemul de irigaţii nu mai e, în prezent, funcţional. Legumicultorii au forat puţuri şi distribuie apa cu ajutorul unor motopompe alimentate cu motorină. În primii 20 de ani după Revoluţie, în economia privată, legumicultura a mers brici la Maia. Aprovizionau pieţele Bucureştiului, dar şi ale oraşelor din ţară. Veneau camioane din judeţele Ardealului.
Primarul îmi spune că a avut câteva iniţiative pentru îmbunătăţirea activităţii agricole. A încercat mai întâi să certifice ecologic, dar proiectul a eşuat: ”Am activat doi ani în agricultura ecologică. Plăteam din buzunar mai mult decât primeam drept subvenţie. Când am spus că renunţ, m-au pus să dau banii înapoi, fiindcă aş fi depăşit cu două zile termenul când ar fi trebuit să-i anunţ. Noroc că nu i-am implicat şi pe săteni, că îmi săreau apoi în cap”. În prezent, nici un metru pătrat de teren agricol din Maia nu este certificat ecologic.

Proiecte edilitare

Renunţând la legumicultură, ca mulţi dintre consătenii săi, primarul s-a dedicat exclusiv proiectelor edilitare: distribuirea apei în gospodării şi asfaltarea drumurilor comunale. (Afară aşteaptă un inginer care a venit cu nişte acte şi facturi, dar primarul i-a spus să mai stea un pic, până terminăm noi discuţia. Inginerul probabil e supărat că nu ies mai repede). Pentru apă au fost foarte două puţuri, la 110 m adâncime. Reţeaua de apă deja amenajată are o lungime de 9 km şi mai sunt în lucru alţi 8 km. Au fost racordate deja 300 de gospodării, din 700. Banii au venit de la guvern, prin PNDL. Tot cu fonduri guvernamentale, primăria asfaltează 4,3 km de drum. Edilul-şef a amenajat şi o piaţă de gross pentru legumicultorii comunei, care însă s-au împuţinat de la un an la altul. ”Mai cultivă acum sub 30 de hectare în câmp şi vreo 5 ha în spaţii protejate. Doi legumicultori vând producţia la hypermarket”, precizează primarul, care se grăbeşte să ajungă la Slobozia, la o şedinţă de partid.

Tristeţe şi năduf la piaţa de gros

Eu plec spre piaţa de gros. O găsesc după ce întreb un sătean, fiindcă nici o pancartă nu o localizează. Ba mai mult, pe clădirea din curte scrie că e sediul poliţiei locale. Într-o margine e un bar închis. Două autoturisme stau parcate cu portbagajul deschis sub un acoperiş din tablă. Mai sunt prin preajmă trei dubiţe, cu uşile deschise, pline cu saci de ardei şi lăzi cu roşii. Fermierii aşteaptă. Aşteaptă vreun patron de magazin care să cumpere numai câteva zeci de kilograme, cât să vândă într-o zi. Sau vreun samsar care să ia pe nimic nu mai multă marfă. E tristeţe şi năduf sub acoperişul ăsta din tablă.
Un fermier cu obrazul neras îmi spune că acum zece ani era plin de maşini cu legume şi camioane care veneau să cumpere marfa: ”Venea un camion din Bistriţa de două ori pe săptămână”. Un altul confirmă: ”Stăteau la coadă ca să ia marfa noastră”.
Cauzele sunt multiple, efectul e unul singur: la Maia, legumicultura este în regres. Aş fi vrut să stau de vorbă şi cu legumicultorii care au reuşit să construiască solarii mari şi furnizează producţia în hypermarketuri, dar, contactaţi de primar, aceştia au invocat diverse motive care nu au făcut posibilă o întrevedere cu ei. Poate altădată.
Îmi iau la revedere de la fermierii din piaţa de gros şi plec spre Bucureşti. Camioanele încărcate cu legume din Maia mai circulă numai pe şoselele din trecut.

Marian Zamfir: „În trecut am cultivat două hectare de legume în câmp şi în solar. Mă trezeam dimineaţa la ora 4 şi două ore lucram cu motocultorul. La 6 intram în casă, făceam un duş şi plecam la birou, în primărie. Într-o zi nu a mai mers…”

CAUZELE DECLINULUI

Ce s-a întâmplat, totuşi, la Maia? De ce nu mai lucrează oamenii pământul, să producă legume? Explicaţiile localnicilor sunt numeroase. Unii au renunţat, fiindcă au găsit serviciu la Bucureşti: ”Vine maşina, îi ia din sat, îi aduce. Lucrează numai opt ore, nu ca aici, toată ziua. Primesc bani, bonuri de masă. E mai uşor aşa. Uitaţi, fetele alea care trec pe drum, sunt din familie de legumicultori, dar acum lucrează la Bucureşti, la magazine”. O altă cauză a abandonului este dificultatea vânzării recoltei. Hypermarketurile sunt exigente, nu cumpără orice fel de marfă. În plus, cer ca furnizorii să fie organizaţi juridic, iar banii sunt viraţi după o anumită perioadă de timp, în conturi bancare. Cam complicat pentru micii fermieri, care vor bani cash şi chiar atunci, la livrare.
Ar fi alternativa pieţelor agro-alimentare, dar, în ciuda legilor şi a promisiunilor autorităţilor că îi protejează, micii fermieri nu au nici o şansă în faţa comercianţilor din pieţe, bine organizaţi şi protejaţi chiar de adminstraţiile locale.
O altă explicaţie este deficitul forţei de muncă şi noile reglementări privind angajarea zilierilor, reglementări care îi aruncă pe micii fermieri în haosul birocraţiei sau îi expun unor amenzi usturătoare dacă nu le respectă. ”Unii au plătit amenzi de o sută de milioane”, spune un fermier.

Articol publicat în revista Ferma nr. 16/243 (ediţia 15-30 septembrie 2019)