Astfel, substanţa uscată din lapte este formată din aceleaşi substanţe organice: proteine, grăsimi, lactoză şi minerale: cenuşă. Diferenţa între specii o constituie faptul că toate aceste substanţe diferă din punct de vedere cantitativ.

În tabelul 1 este prezentată compoziţia chimică a laptelui de iapă, comparativ cu a altor câteva specii de animale de fermă:

Tabelul 1
Compoziţia chimică a laptelui la diferite specii de animale de fermă

În ţara noastră nu se consumă lapte de iapă, dar popoarele asiatice (mongoli, chirchizi) îl consumă din timpuri străvechi, fie sub formă proaspătă, fie sub forma unei băuturi dietetice răcoritoare sau uşor alcoolice – mai ales sub formă fermentată, aceasta purtând denumirea de kumâs. Producţia de kumâs se bazează pe faptul că prin conţinutul extrem de ridicat în lactoză, în urma fermentaţiei laptele primeşte un gust specific plăcut.

Medicina tradiţională asiatică recomandă tratamentul cu lapte de iapă în special pentru unele afecţiuni gastrice, dar şi pentru tuberculoză sau tetanos. În urma tratamentelor făcute cu lapte de la diferite rase, s-a constatat că cele mai bune rezultate se obţin de la iepele Haflinger, care datorită docilităţii şi taliei lor se folosesc în special ca animale de agrement sau pentru hipoterapie.

Producţia de lapte la iapă variază între 2 şi 3 kg / 100 kg greutate vie. În ultimii ani au apărut ferme pentru producţia de lapte de iapă şi în ţările din Europa. Cu toate că iepele din rasele grele au o producţie de lapte mai mare, sunt preferate pentru exploatare în acest sens cele de talie mai mică aparţinătoare raselor naturale.

Motivul? Consumul redus de furaj pe kg de lapte produs rezistenţa mai bună la condiţiile de mediu şi implicit o activitate de reproducţie mult mai bună comparativ cu rasele grele.

Omul primitiv consuma carne de cal, fapt atestat de desenele descoperite într-o peşteră lângă Sarajevo. În antichitate, se sacrificau cai a căror carne era consumată la mesele rituale. Consumul de carne de cal a fost influenţat de-a lungul timpului şi de religie. În secolul al XVIII-lea s-a dat un edict prin care se interzicea consumul cărnii de cal de către creştini, acestei specii atribuindu-se alte utilizări cum ar fi călăria şi tracţiunea.

Prima măcelărie care comercializa carne de cal, s-a deschis în Franţa în 1865. Astăzi, carnea de cal nu se consumă în România, dar este apreciată în Europa centrală şi de vest, precum şi în Asia. Cel mai mare consum de carne de cal se întâlneşte în ţările C.E., Belgia înregistrând cel mai ridicat consum (3,8 kg / locuitor anual) fiind urmată de Luxemburg, Olanda, Italia şi Franţa Carnea acestei specii, este preferată datorită gustului ei plăcut, dat de particularitatea topirii grăsimii la temperaturi relativ scăzute (30-35oC) comparativ cu a altor specii.

Pentru îngrăşare sunt preferate rasele grele, cu sporuri mari de creştere, cu masă corporală mare. Calul realizează un randament la tăiere extrem de variat: de la 45 la 60 %. Carnea are o culoare roşie închis, fibra musculară este groasă, consistentă cu gust dulceag. Mai puţin marmorată şi perselată, ea este dietetică, uşor digestibilă şi fragedă.

În tabelul 2. este redată compoziţia chimică a cărnii de cal, comparativ cu alte specii de fermă:

Tabelul 2
Compoziţia chimică a cărnii la diferite specii exprimată în procente

Articol publicat în revista Ferma nr. 1(33)/2005