Zona Bran – Moeciu e la fel de darnică în frumuseţi naturale, deşi cam săracă în “popularea” cu animale a păşunilor.

De la Braşov spre Buzău, prin Întorsura Buzăului, nu conteneşti să te întrebi care e meritul nostru în toată treaba asta cu natura? Satele sunt parcă mai îngrijite, oamenii fac şi ei ce pot, în limita posibilităţilor, dar într-o zonă de munte parcă te aştepţi să vezi mai mult agroturism, de exemplu, şi mai puţine cioturi prin păduri…

În Buzău am fost să vedem vulcanii noroioşi, un fenomen natural unic în Europa, din care alţii ar face minuni. Noi am pus un indicator de la şosea, am îngrădit locul şi încasăm bani pe bilete. Şi cam atât.
Au urmat şase zile la Marea Neagră.

Ne-am cazat în camping, la cort. Condiţii foarte bune, curăţenie şi… excepţiile de rigoare. Adică personajele cu pretenţii înalte şi zero educaţie. Marea e frumoasă, păcat că nu se mai vede de atâtea umbrele. Ca şi nisipul de altfel, plin de peturi şi mucuri de ţigară, semnele nemijlocite ale civilizaţiei moderne.

A urmat Tulcea. Şi Delta Dunării. Nu o văzusem de foarte mulţi ani şi m-a bucurat revederea. E foarte aglomerat prin deltă, ambarcaţiuni de tot felul care îşi lasă peste tot urmele de ulei şi combustibil, malurile împânzite de corturi şi focuri de grătar… Nici nu mă mir că n-am văzut picior de pelican.

“Se ascund de căldură şi de gălăgie”, ne spune ghidul. Pe faleza din Tulcea e pustiu, în plin sezon şi în zi de weekend. Din loc în loc, pe lângă clădirile din apropierea Dunării, se mai văd saci de nisip, semnele unei ameninţări abia trecute.

De la Tulcea la Brăila am văzut şi combine la lucru pe câmp, şi terenuri pârloagă, şi căruţe pline cu fân, şi lacuri naturale neexploatate. Dar, din nou, prea puţine animale pe păşuni. Iar asta e marea mea durere. Nu prea se potrivesc realităţile cu statisticile încărcate de optimism ale Ministerului agriculturii.
Am mai poposit trei zile prin Buzău, acasă la neamuri, şi următoarea destinaţie a fost judeţul Mureş.

Despre legumicultorii din Valea Largă şi problemele lor am scris în acest număr. Agricultura e peste tot, de la subzistenţă la o performanţă cu greu obţinută, în condiţiile în care fermierului român i se dă puţin, dar i se cere peste măsură. Peste măsura europeană.

În Bistriţa-Năsăud am vizitat Ţara Bârgaielor şi stânele din zona montană. Ocazie cu care lansez o invitaţie din partea crescătorilor de aici pentru toţi acei oficiali de la agricultură care trâmbiţează multe, în neştiinţă de cauză, şi ajung să lipească faianţă pe pereţii unei stâne de la o mie şi ceva de metri altitudine, în loc să organizeze o piaţă de desfacere decentă pentru producătorii autohtoni.

În Maramureşul nostru plin de tradiţii agroturismul e în floare, contrastând puternic cu infrastructura, care e coaptă rău. Bine măcar că avem aici crescători pasionaţi şi că Bruna de Maramureş n-are nevoie de şosele. Dar are nevoie de păşuni mai bune, aviz primăriilor!

În septembrie vă propun un jurnal de vacanţă… în imagini. Instantanee dintr-o Românie în care toată lumea e de acord că, teoretic, am avea cu ce… am avea şi cum.. dar nu prea facem. Cel puţin când vine vorba de agricultură, rămânem blocaţi pe undeva, între a avea potenţial şi a-l valorifica.