Baza de date TEMPO Online conţine exact acele informaţii care contribuie la înţelegerea dinamicii agriculturii româneşti, începând din 1990 până aproape de zilele noastre, unele date oprindu-se la nivelul anului 2014.
Arături mai puţine, fâneţe mai multe
Un prim criteriu este ”Suprafaţa fondului funciar, după modul de folosinţă, pe forme de proprietate, macroregiuni, regiuni de dezvoltare şi judeţe”. Suprafaţa fondului funciar (suprafaţa ţării) a rămas aceeaşi în 2014 faţă de 1990, adică 23.839.071 ha. Schimbări au fost înregistrate în ce priveşte modul de folosinţă a terenurilor. Suprafaţa agricolă totală a scăzut de la 14.769.028 la 14.630.072 ha. Aşadar, o scădere de 138.956 de hectare. O cauză ar putea fi expansiunea oraşelor în detrimentul zonei agricole. ”Înghiţirea” lentă a câmpurilor de la periferie de către oraşe a început imediat după revoluţie şi a continuat după 2007, anul aderării la Uniunea Europeană. Până în acel an, au dispărut din zona agricolă 79.227 ha, iar după 2007, până în 2014, încă 59.729 ha. Observăm că ritmul a crescut după 2007, ca urmare a investiţiilor în imobiliare (cartiere rezidenţiale, hale industriale, alte tipuri de construcţii) operate în apropierea marilor oraşe, pe terenuri altădată arabile sau păşunabile. Suprafaţa arabilă a scăzut cu 55.092 ha, între 1990 şi 2014. Până la aderarea la Uniunea Europeană, România pierduse deja 27.140 ha de arături. A crescut, în schimb, suprafaţa totală a păşunilor cu 9656 ha, de la 3.262.509 ha în 1990, la 3.272.165 ha în 2014. O creştere spectaculoasă a înregistrat suprafaţa acoperită cu fâneţe, cu 90.882 ha, în 2014 fiind de 1.556.246 ha.
Vii mai puţine, dar vinuri mai bune
A scăzut, în schimb, chiar vertiginos, suprafaţa cultivată cu viţă-de-vie şi cu pepiniere viticole, scăderea fiind de 67.954 ha, după ce în 1990 a fost de 277.371 ha. Cea mai mare parte a suprafeţei a scăzut înainte de aderarea României la Uniunea Europeană. Au dispărut până atunci 59.403 ha. Viile fostelor CAP-uri au fost retrocedate în baza legilor proprietăţii, iar locuitorii satelor nu le-au mai lucrat ca atare, ci le-au abandonat, le-au defrişat, iar locul s-a transformat în păşune. O mare parte din acele vii au fost înfiinţate în anii comunismului în zona colinară, pentru a mări suprafaţa viticolă a ţării, vinul vrac fiind o marfă foarte căutată la export. Mergând cu maşina prin ţară, prin zona de coline şi dealuri, pot fi observate terasele înierbate, trasate cândva cu buldozerul pentru a fi plantată viţa-de-vie. După aderarea României la Uniunea Europeană, viticultura noastră a cunoscut o relansare evidentă, programul de finanţare prin PNDR fiind unul de succes. Suprafeţe semnificative au intrat în reconversie, fiind înfiinţate plantaţii tinere. Totodată, au fost construite crame noi, cu tehnologie nouă, iar vinurile româneşti, de data asta îmbuteliate şi promovate ca şi vinurile din Occident, au ajuns, progresiv, şi pe pieţele externe. Avem, ce-i drept, vii mai puţine faţă de anul 1990, dar am câştigat, în schimb, vinuri mult mai bune şi accesibile marelui public.
LIVEZI ÎMBĂTRÂNITE
Sectorul pomicol, însă, a înregistrat o scădere dramatică în ceea ce priveşte suprafaţa totală şi nu s-a relansat după aderarea României la Uniunea Europeană, deşi sunt bani alocaţi din fondurile europene în acest scop. Unii fermieri au reuşit totuşi să investească în întinerirea livezilor, dar pe suprafeţe mici. În 1990, erau 313.389 ha, iar până în 2014 au rămas 196.941 ha. O mare parte a acestor livezi e formată din plantaţii îmbătrânite, pentru desfiinţarea cărora fermierii trebuie să scoată bani buni din buzunar.
Un articol publicat în revista Ferma nr. 10/237 (ediţia 1-14 iunie 2019)
