De la bun început trebuie să fac următoarea precizare: în ultimii 20 de ani, majoritatea programelor de ameliorare a suinelor a trecut de sub controlul statului în cel al companiilor private sau asociativ – cooperatiste, din aceleaşi motive pentru care şi în alte domenii economice s-a întâmplat la fel. Şi anume:
• Statul – care prin definiţie şi peste tot în lume este cotat ca fiind cel mai incompetent manager – nu a mai reuşit să identifice resursele financiare pentru susţinerea programelor naţionale;
• Acelaşi stat nu a mai reuşit să menţină şi să promoveze conexiunea dintre descoperirile ştiinţifice – adeseori patentate – şi sistemele proprii de ameliorare a populaţiilor de suine;
• Credibilitatea statului a scăzut pe fondul tendinţei de monopolizare a pieţei materialului de prăsilă;
• Tot statul s-a dovedit incapabil – din motivele menţionate anterior – să ţină pasul, pe de o parte, cu cererea fermierilor pentru performanţe îmbunătăţite, iar pe de alta, cu cerinţele tot mai mari şi mai sofisticate ale consumatorului final.
Ori, tocmai în aceste condiţii, sectorul privat, de toate tipurile (asociativ sau cooperatist), a sesizat şi a exploatat oportunităţile apărute, aspect valabil nu numai la suine, ci şi în avicultură.
Revenind însă la dilemele cu care se confruntă promotorii actuali ai ameliorarii suinelor, trebuie să o spunem pe şleau: adaptarea la cerinţele fermerilor, abatoarelor, procesatorilor, retailerilor şi consumatorilor a devenit motorul oricărui program de ameliorare.
Aşteptările fermierilor
Având în vedere volatilitatea preţurilor, care s-a accentuat masiv în ultimii cinci ani, fermierii au realizat că trebuie să producă carnea într-un mod cât mai eficient posibil, cu costuri cât mai mici. Cum poate fi atins acest obiectiv în contextul economic actual? Teoretic simplu: prin maximizarea cantităţii de carne livrată, având o calitate dorită de procesator, la costuri minime. Asta s-ar traduce în mai mulţi porci produşi pe scroafă pe an, având un consum specific de furaj cât mai mic cu putinţă!
Cel mai direct mod de a creşte numărul de porci/an/scroafă ar fi ameliorarea prolificităţii scroafelor. Însă, la acest capitol s-a ajuns deja foarte departe, fapt ce a determinat şi efecte nedorite cum ar fi:
– scăderea greutăţii purceilor la fătare, însoţită implicit de o creştere masivă a mortalităţii acestora până la înţărcare;
– scăderea dramatică a longevităţii productive a scroafelor, fapt ce a condus la creşterea costurilor de înlocuire a acestora în efectiv.
Cealaltă opţiune este reducerea, prin selecţie, a consumului specific/kg spor. Şi acest demers ameliorativ este extrem de logic, dacă avem în vedere că 60-70% din costul cărnii este determinat de costul furajului. Ori, cum numai în ultimul an, preţul materiilor prime furajere a crescut cu peste 20% este clar că ameliorarea eficienţei cu care porcul utilizează furajul consumat devine crucială.
Aşteptările abatoarelor
Este evident că pe cei care abatorizează nu îi interesează prea mult problemele de eficienţă cu care se confruntă, zi de zi, fermierul, pentru că, în mod evident, altele sunt nevoile lor. Având în vedere costurile ridicate de înfiinţare şi de exploatare a unui abator, pentru a avea o rentabililtate maximă, acesta ar trebui să funcţioneze la capacitate, de preferinţă, non-stop.
În realitate însă, acest lucru se întâmplă arareori în practică şi, în mod cert, nu în România, unde numărul abatoarelor e mai mare decât cel al fermelor! Deci, abatoarele au nevoie continuă de porci, achiziţionaţi la un preţ cât mai mic cu putinţă.
Asta e nevoia lor de bază! Care e rolul geneticii în acest context? De ce i-ar interesa ca atare pe abatorişti ameliorarea porcului? Din două motive simple: 1) pentru că au nevoie de o uniformitate a porcilor – ca liniile de producţie să funcţioneze eficient şi 2) pentru că au nevoie de carcase de calitate, conforme cu cerinţele clienţilor acestora, procesatorii şi/sau retailerii (comercianţii).
Deci, iată alte două elemente pe care companiile de ameliorare trebuie să le includă în programul propriu de ameliorare.
Aşteptările procesatorilor
Numim aici generic procesatorul ca fiind acea verigă a lanţului cărnii de porc care cumpără carcasă de la un abator, o tranşează şi o ambalează în fragmente mai mici, destinate comercializării. Ce treabă au ei cu genetica şi ameliorarea? Păi cam au, pentru că şi ei au nevoie de carcase uniforme, ce pot fi tranşate în piese cât mai uniforme.
Dar mai au nevoie şi de o proporţie mare de carne macră în carcasă, deoarece aceasta are valoarea comercială cea mai mare. Ar mai avea nevoie şi de calităţi gustative superioare, pentru ca numărul cumpărătorilor să crească constant. Iată deci, alte şi alte caractere ce trebuiesc ameliorate constant de către companiile de profil.
Aşteptările retailerilor
Retailerii – respectiv cei care pun în galantare carnea de porc cumpărată de la procesatori – nu pot să ignore cerinţele consumatorului final. De aceea, nu prea are treabă cu ce se întâmplă în amonte, pe lanţul producţiei cărnii de porc, decât acolo unde întregul lanţ al cărnii este integrat. Totuşi, îi interesează următoarele: 1) să cumpere carnea la un preţ cât mai mic şi 2) să vândă constant cantităţi cât mai mari, respectiv să atragă cât mai mulţi consumatori.
În general – şi mai ales în această perioadă de lipsă acută a banilor -, calitatea cărnii devine o preocupare secundară, atât timp cât consumatorul final nu este dispus să plătescă în plus pentru asta. Cu toate acestea, comerciantul nu poate să ignore total elementul de calitate a cărnii, în contextul în care numărul celor care cer carne de calitate e în creştere. Bun! Şi, în acest caz, ce pot face geneticienii?
Nu au altceva de făcut decât să introducă în programele de ameliorare caractere cum ar fi: marmorarea şi perselarea cărnii, calităţile gustative ale acesteia, frăgezimea. Problema e că aceste caractere sunt mult mai dificil de ameliorat prin metode clasice. De aceea, s-a apelat la tehnici de genetică moleculară, mult mai eficiente însă, evident, mult mai scump de aplicat.
Aşteptările consumatorilor şi ale societăţii în general
Orice companie de ameliorare care are o viziune sănătoasă, pe termen lung, nu-şi poate permite luxul de a ignora aşteptările celui care cumpără carnea din galantar. În ultima vreme, consumatorul a devenit din ce în ce mai pretenţios atunci când cumpără, fiind mai atent nu doar la preţ, cantitate şi calitate, ci şi la alte elemente aparent neaşteptate, cum ar fi: 1) sănătatea animalului din care provine carnea, 2) bunăstarea şi modul în care porcul a fost îngrijit, crescut şi furajat etc.
Deci, iată alte caractere pe care trebuie să le ia în calcul amelioratorul: rezistenţa naturală la boli, robusteţea, longevitatea productivă a scroafelor etc.
Pe lângă aceste elemente, companiile de ameliorare vor fi nevoite să-şi ajusteze strategia pentru a face faţă următoarelor provocări, impuse de societate şi care, nu peste mult timp, vor fi legiferate (vezi tabelul).
NOI CARACTERE DE URMĂRIT ÎN AMELIORAREA SUINELOR
VOR FACE FAŢĂ AMELIORATORII NOILOR CERINŢE?
Ce se poate concluziona? Că cerinţele cărora trebuie să facă faţă amelioratorii sunt extrem de diverse, chiar divergente uneori, motiv pentru care rezolvarea acestora pe cale genetică devine din ce în ce mai complexă.
Dacă în urmă cu numai 20 de ani companiile de ameliorare aveau în vedere doar două sau trei caractere productive, azi, după cum se poate vedea, selecţia se face – sau ar trebui să se facă – pentru minim 8-10 caractere, dintre care unele, extrem de dificil de îmbunătăţit, pentru că sunt aproape imposibil de măsurat într-un mod obiectiv (de exemplu, frăgezimea cărnii sau rezistenţa la boli a porcilor).
Oricine poate face asta? Nici vorbă! De ce? Pentru că menţinerea funcţionalităţii unui program de ameliorare de o asemenea complexitate necesită bani. Foarte, foarte mulţi bani!
Sunt dispuse companiile de ameliorare să plătescă aceste sume imense? Păi, nu prea au încotro, dacă vor să supravieţuiască pe o piaţă atât de pretenţioasă. Cine va reuşi, cine va dispărea? Viitorul ne va da acest răspuns!
