Factorii care influenţează sănătatea caprelor sunt numeroşi, având în vedere că în perioada de gestaţie cresc cerinţele pentru cantitatea şi calitatea furajelor, iar factorii de mediu (temperatură, umiditate, curenţi de aer etc.), dacă nu sunt menţinuţi în limitele prevăzute în tehnologia de întreţinere, pot avea impact negativ asupra stării generale a caprelor. Trebuie să avem în vedere şi faptul că în perioada de stabulaţie, caprele sunt multe într-un spaţiu mai mic (1,5 mp/capră), existând riscul apariţiei epidemiilor, care vor avea ca efect creşterea mortalităţii şi, implicit, scăderea veniturilor fermei.

Rezistenţa la boli este diferită de la organism la organism. Imunitatea este însuşirea organismuluivegetal sau animal de a opune rezistenţă la activitatea agenţilor patogeni. Cu alte cuvinte, capacitatea lui de a-şi păstra sănătatea şi vigoarea.

Rezistenţă ereditară – rezistenţă dobândită
Caprele pot deveni imune (rezistente la infecţii, boli sau invazii biologice nedorite) prin rezistenţă înnăscută sau dobândită.
• Imunitatea înnăscută nu necesită o expunere anterioară la o infecţie. De exemplu, caprele sunt imune în mod inerent la majoritatea bolilor care afectează ecvinele (caii). Acest tip de imunitate este cunoscută şi sub numele de imunitate naturală, ereditară sau constitutivă şi reprezintă prima linie de apărare a organismelor neimunizate.
• Dezvoltarea imunităţii dobândite necesită expunere la agentul patogen care provoacă o boală. Ea este de două tipuri:
– Imunitatea pasivă este dobândită prin absorbţia anticorpilor preformaţi. De exemplu, iedul consumă colostru, care conţine anticorpi produşi de organismul caprei în urma expunerii acesteia la o boală, şi dobândeşte imunitate pasivă. Acesta este de scurtă durată şi ţine numai 2-3 luni după fătare.
– Imunitatea activă este specifică animalelor care supravieţuiesc expunerii naturale la un agent infecţios. Este de lungă durată şi asigură rezistenţă câţiva ani sau pe tot parcursul vieţii. Cu toate acestea, contaminarea poate fi urmată de boli grave şi de pierderi de producţie o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp.

Imunizarea prin vaccinare
Imunitatea poate fi dobândită şi prin vaccinarea cu un antigen viu sau inactivat, care nu poate provoca boli (semne clinice). Rezistenţa la boală este o combinaţie de bariere fizice (piele sau mucoase), imunitate mediată de celule (limfocite şi macrofage) şi imunitate umorală (anticorpi). Obiectivul vaccinării este de a activa unul sau mai multe dintre aceste mecanisme de apărare într-un mod care să faciliteze rezistenţa gazdei la agentul patogen sau la toxinele sale. Acest lucru se realizează prin modificarea microorganismului care determină boala sau a produselor sale, precum toxinele, astfel încât acestea să producă un prejudiciu mic sau inexistent animalului, stimulând suficient imunitatea pentru a preveni infecţiile ulterioare.
Vaccinurile vii atenuate sunt produse prin modificarea în laborator a unui virus („sălbatic”) sau a unei bacterii care produce boala. Se administrează o doză relativ redusă de virus sau de bacterie, care se reproduce în corp şi creează o cantitate suficientă de microorganisme pentru a stimula răspunsul imun.
Vaccinurile inactivate pot fi compuse fie din virusuri sau bacterii întregi, fie din fracţiuni ale acestora. Vaccinurile fracţionale sunt pe bază de proteine sau de polizaharide. Vaccinurile pe bază de proteine includ toxoidele (toxine bacteriene inactivate) şi produse subunitare sau particule virale incomplete. Majoritatea vaccinurilor pe bază de polizaharide sunt compuse din polizaharide cu perete celular pur provenite din bacterii. Vaccinurile polizaharidice conjugate conţin polizaharide care sunt legate chimic de o proteină. Această legătură face ca vaccinurile pe bază de polizaharide să fie mai puternice.
Fiecare are avantajele şi dezavantajele sale: vaccinurile inactivate sunt foarte sigure, dar de multe ori de scurtă durată şi doza trebuie repetată. Vaccinurile vii sunt de obicei de lungă durată, dar mai puţin sigure, necesită condiţii speciale de păstrare şi o manipulare atentă.

Varietatea tulpinilor agenţilor patogeni complică terapia
Sistemul de imunizare este complicat şi mai mult de existenţa diferitelor tulpini ale agenţilor patogeni, iar un vaccin potrivit pentru una nu poate proteja complet sau are zero eficienţă împotriva altei tulpini. Unele vaccinuri au un singur antigen şi se numesc monovalente, în timp ce altele acoperă mai mulţi antigeni favorabili bolii şi sunt cunoscute ca vaccinuri polivalente. Poate să apară şi o rotaţie încrucişată între organismele sau tulpinile prezente într-un vaccin.
Gradul de imunitate produs de vaccinare este afectat de mulţi factori, inclusiv de nivelul de hrănire, de vârstă, rasă, producţie şi de prezenţa altor boli, ca de exemplu cele parazitare. Nici un vaccin nu oferă o protecţie completă şi nici unul nu va proteja toate animalele în mod egal.
Vaccinarea nu trebuie confundată cu tratamentul medicamentos. Acesta din urmă constă în utilizarea medicamentelor împotriva agenţilor patogeni care produc boala. Ca exemple avem antibioticele pentru infecţiile bacteriene, antihelminticele pentru deparazitare, spray-urile împotriva paraziţilor externi etc.
Imunizarea este o armă puternică împotriva multor boli, iar vaccinarea ar trebui să facă parte din programele anuale de sănătate a efectivelor. Cu toate acestea, alegerea vaccinurilor este diferită în funcţie de circumstanţele unei ferme. Având în vedere importanţa şi complexitatea vaccinării, alegerea produselor şi administrarea lor trebuie să se facă doar de către medicul veterinar, în colaborare cu fermierul.

IMUNITATEA NATURALĂ
Sistemul imunitar înnăscut include limfocitele (Natural Killer – în foto), celulele mastocite, eozinofilele, bazofilele, macrofagele, neutrofilele şi celulele dendritice. Aceste celule au mecanisme de lucru foarte diferite între ele, dar toate pot elimina şi/sau identifica agenţi patogeni. Barierele fiziologice implicate sunt reprezentate de temperatură (multe microorganisme nu supravieţuiesc sau nu suportă anumite temperaturi), nivelurile pH-ului (de exemplu, aciditatea gastrică este o barieră fiziologică în imunitatea înnăscută faţă de infecţii, deoarece foarte puţine microorganisme, odată ingerate, mai sunt capabile să supravieţuiască, în urma nivelurilor scăzute ale pH-ului din unele segmente ale tubului digestiv) şi diferiţi factori solubili (proteine solubile, care sunt capabile să se lege de celulele vecine şi să stimuleze o stare de rezistenţă antivirală generalizată).

Articol publicat în revista Ferma nr. 22/249 (ediţia 15-31 decembrie 2019)