În continuare vom face referire la câteva elemente esenţiale în controlul echilibrului dintre producţie şi reproducţie.

Analiza parametrilor reproductivi ai fermei

Orice fermă comercială ar trebui să aibă un sistem de înregistrare a principalilor parametrii ce caracterizează eficienţa fluxului reproductiv. E un element fundamental! Dar, să nu uităm că valoarea datelor înregistrate depinde sută la sută de cel care le notează, iar cel care notează nu poate pune pe hârtie decât ceea ce vede!

Realitatea e că vasta majoritate a informaţiilor rezultate în fermă rămân neînregistrate în detaliu. Mai ales cele care privesc infertilitatea! Nu de puţine ori am întâlnit ferme în care o rată a întoarcerilor declarată – de 12%, spre exemplu – se combină cu o rată a fătărilor de 76%.

E clar că aici ceva nu e în regulă! Unde e diferenţa de 12%? De ce nu au fătat acele scroafe? Efectul: numărul zilelor neproductive per scroafă creşte, iar numărul de fătări pe an, per scroafă, scade!

Însă, adevărata valoare a înregistrării acestor informaţii constă în analiza dinamică a acestora de-a lungul timpului. Fără o astfel de analiză nu putem să ne dăm seama de tendinţa unui anumit parametru şi, implicit, luăm decizii de moment, „pompieristice”!

De reţinut că orice investigaţie a infertilităţii la un moment dat se referă doar la 10-15% din efectivul matcă, în timp ce 75% din acesta va avea o rată normală a concepţiei, respectiv, fătării.

Nutriţie şi reproducţie

Oricât ne-am dori, nu avem cum să scăpăm de interdependenţa dintre aceste două elemente. Adoptarea unei strategii de nutriţie a femelelor, care să pornească de la premisa maximizării performanţelor pe toată durata vieţii productive, este esenţială.

Din perspectiva reproducţiei, furajarea în timpul lactaţiei este, probabil cea mai importantă. Asigurarea unei raţii cu 14 MJ/kg şi 1% lizină este esenţială, iar creşterea treptată a cantităţii de furaj – cu până la 0,5 kg/ zi – este la fel de importantă. De fapt, atingerea obiectivului de furajare la discreţie din ziua a zecea a lactaţiei ar trebui să devină o regulă. Corelaţia pozitivă dintre consumul de furaj în perioada de lactaţie şi greutatea purceilor la fătarea următoare nu mai poate fi contestată de nimeni.

Scroafele cu purcei mulţi vor pierde greutate pe durata lactaţiei, iar minimalizarea acestui efect ar trebui, de asemenea, să fie sub o permanentă monitorizare. De ce? Pentru că maturizarea foliculilor ovarieni se accelerează masiv în a doua parte a lactaţiei, perioadă ce se suprapune cu creşterea consumului de lapte al purceilor. În consecinţă, va trebui să stimulăm apetitul scroafei prin toate mijloacele şi „trucurile” posibile!

În acelaşi context, furajarea în exces pe perioada de gestaţie s-a dovedit a conduce la o reducere a apetitului în lactaţie. La fel de adevărat, însă, e şi faptul că scroafele care au intrat „slabe” la fătare au puţine şanse de a recupera vreodată greutatea pierdută.

Furajarea în perioada de „aşteptare” este un alt element crucial pentru bunul mers al funcţiei de reproducţie a femelelor, pentru că acum se pregăteşte de fapt viitoarea „recoltă” de purcei, la următoarea fătare. Ca atare, în acest interval de timp li se oferă scroafelor acelaşi furaj de lactaţie. De ce?

Pentru că realitatea biologică e următoarea: separarea purceilor de scroafă este cea care determină involuţia glandei mamare şi startul noului ciclu ovarian, şi nu reducerea consumului de furaj! Dovezile privind impactul furajării corecte în această perioadă asupra numărului şi calităţii ovocitelor eliberate din ovar, dar şi asupra viabilităţii embrionilor nu mai necesită nici un comentariu! Iar impactul calităţii ovocitelor/embrionilor asupra numărului şi vitalităţii purceilor obţinuţi este, de asemenea, de netăgăduit.

Mai mult decât atât, există dovezi că greutatea purcelului la fătare este influenţată de corectitudinea alimentaţiei în această perioadă şi mai puţin de unde anume, în uter, are loc implantarea embrionului. Iar o greutate mică la fătare înseamnă, de cele mai multe ori, o şansă limitată de supravieţuire a purcelului până la livrare, un spor zilnic mai redus, dar şi mai multă grăsime în carcasă.

După inseminare, alimentaţia scroafei rămâne la fel de importantă. Dacă în perioada căldurilor femela îşi reduce consumul de furaj în mod natural, aceasta conducând, uneori, la o pierdere semnificativă în greutate, după montă este bine să se inducă o furajare care să susţină evoluţia embrionilor. Ulterior, furajarea cu raţii de gestaţie are ca unitate de măsură, dar şi ca reper, condiţia fizică a scroafei.

Obiectivul ar fi ca, înainte de fătare, scorul condiţiei fizice să ajungă la valoarea de 3,5. Aici elementul esenţial de reţinut ar fi că o astfel de furajare depinde sută la sută de cel care furajează şi nu de computerul care echilibrează raţia!

La modul ideal, refacerea condiţiei fizice a scroafei ar trebui să se realizeze până la mijlocul celui de-al doilea trimestru de gestaţie. Asta, deoarece s-a dovedit experimental că o creştere a cantităţii de furaj oferit sau a densităţii raţiei, în ultimul trimestru al gestaţiei, conduce la o sporire a greutăţii purceilor şi la stimularea dezvoltării glandei mamare.

Pe de altă parte, supra-furajarea în acest interval conduce la îngrăşarea excesivă a scroafelor, cu efecte nefaste asupra uşurinţei fătării, dar şi la apariţia mamitelor, metritelor şi agalaxiei.

Problema condiţiei fizice a scroafelor la fătare este una legată exclusiv de calitatea personalului care ar trebui să monitorizeze permanent acest parametru şi, implicit, să furajeze corect animalele. Însă, în care dintre fermele noastre, oamenii sunt cu adevărat instruiţi în acest sens?

Aşa cum am mai spus-o de atâtea ori, implementarea triadei „masă-casă-rasă” rămâne o poveste frumoasă, atâta timp cât vom ignora cel mai important element al succesului fermei…omul!

EVALUAREA PRODUCTIVITĂŢII PRIN PRISMA EFICIENŢEI REPRODUCŢIEI

În esenţă, productivitatea efectivului matcă este evaluată prin următorii patru indicatori:

• Numărul de fătări pe an per scroafă;
• Numărul de purcei per fătare;
• Viabilitatea purceilor de la naştere la livrare;
• Longevitatea femelelor, respectiv producţia de carne (în viu) pe toată durata vieţii productive.

Ori, toţi aceşti indicatori depind de eficienţa reproducţiei la nivel de fermă, eficienţă care este, de cele mai multe ori, denaturată de erori manageriale multiple, pornind de la lipsa investiţiilor în infrastructura fermei, absenţa unui program coerent de pregătire profesională a personalului sau, şi mai grav, tratarea subiectului „nutriţie” într-o manieră tipic românească: „lasă că e bine şi aşa… rău!”

Abordarea oricăror investigaţii privitoare la eficienţa reproducţiei în fermele de porci ar trebui totuşi să pornească de la respectarea a trei reguli de aur:

• Nu schimba ceea ce funcţionează!
• Nu există două ferme de porci identice!
• Majoritatea problemelor din fermă sunt cauzate de om!