Ferma: Cum vedeţi rolul cercetării în perspectiva viitoarei Politici Agricole Comune, ale cărei direcţii se decid în perioada aceasta?
Valeriu Tabără: În septembrie 2018 am fost la Bruxelles pentru a ne susţine punctul de vedere al Academiei vizavi de această problematică. Pe noi ne interesează în primul rând ca cercetarea să fie la nivel aplicativ şi să fie finanţată printr-o măsură specială prevăzută în PAC. La nivel european, cercetarea agricolă a trecut printr-o criză teribilă şi e timpul să îndreptăm această situaţie dacă vrem să ţinem pasul cu ce se întâmplă în Statele Unite ale Americii şi nu numai. În momentul de faţă Uniunea Europeană este cu 30-40 de ani în urmă, iar România, din cauza acceptării situaţiei de fapt şi a lipsei de interes pentru a-şi menţine cercetarea la un nivel competitiv, mai ales pe domeniile de vârf, se află şi mai departe de ceea ce se întâmplă în Europa Centrală şi de Vest. Îmi menţin punctul de vedere în ceea ce priveşte bătălia pentru biotehnologii. Am văzut ce înseamnă progresul în lume, de aceea cred că este important să spunem că există o altă cale. În contextul luptei cu schimbările climatice trebuie să venim cu tehnologii noi.
Ferma: Vor exista pârghii să atragem acei bani europeni şi, mai ales, avem infrastructura necesară pentru a ne implica la acest nivel?
Valeriu Tabără: Contrar a ceea ce afirmă unii, România are încă o bază de cercetare bună. Să nu uităm că 70 la sută din suprafaţa cu grâu a ţării este cultivată cu soiuri create la institutele de cercetare autohtone. Academicianul Nicolae Săulescu este probabil unul dintre cei mai mari amelioratori din lume. Pe lângă Institutul de la Fundulea, avem centre de cercetare la Turda, la Lovrin, pe care vrem în continuare să le dezvoltăm.
Ferma: Din ce spuneţi, pare că începem să vedem luminiţa de la capătul tunelului…
Valeriu Tabără: Cercetarea a dus-o extrem de greu după Revoluţie. În primul rând, a fost lupta pentru păstrarea patrimoniului şi a existenţei sistemului. S-au epuizat multe resurse. Singurul lucru ce nu s-a pierdut este baza genetică pe care o mai avem, şi în sectorul vegetal, şi în cel zootehnic. Banca de gene de la Suceava este o bijuterie. Personal am reuşit să salvez acea bază, pentru că era pusă pe distrugere, iar de un an de zile este din nou în subordinea Academiei, care finanţează întreaga activitate a acesteia, inclusiv pentru diverse expediţii de păstrare a patrimoniului genetic. În total, 18.000 de specii sunt depozitate acolo şi mai are rezerve pentru încă 36.000 de plante.
Ferma: Există parcă un interes din ce în ce mai mare din partea fermierilor români pentru genetica românească şi mă refer aici în special la grâu. Se pare că nu este nevoie de mari investiţii pentru a obţine producţii care apoi să fie valorificate la preţuri decente. Până la urmă, totul se reduce la calcule economice…
Valeriu Tabără: Nu ştiu cât de corectă este această evaluare, dar probabil nici foarte departe de adevăr, faptul că materialul biologic importat de România pentru înfiinţarea culturilor se apropie de valoarea de un miliard de euro! Toate inputurile din import sunt creaţii de cercetare, foarte scumpe. Noi, desigur, exportăm apoi o parte importantă din producţia agricolă, care nu rămâne în ţară. Ministrul Daea vine cu maximizarea producţiilor, abordare pe care a mai avut-o cineva înainte de 1989. Dar pe mine mă interesează câtă valoare se obţine din această producţie. Să luăm exemplul Italiei, care cu ferme nu foarte mari realizează a doua valoare a producţiei globale din Uniunea Europeană, respectiv 55 miliarde de euro. Iar potenţialul Italiei este 44% din potenţialul României. Trebuie să analizăm foarte bine disfuncţionalităţile la nivel naţional şi lipsa de viziune.
Ferma: Haideţi să vorbim puţin şi despre volatilitatea preţurilor. O altă veşnică problemă care îi preocupă pe fermierii români. Cât de mult ar conta să avem acea bursă a cerealelor de care s-a tot discutat?
Valeriu Tabără: Este fundamentală. Cine va realiza bursa la Marea Neagră, va fi câştigător! Noi suntem cumva îndreptăţiţi, pentru că am avut o tradiţie a bursei, la Brăila. Trebuie făcută o bursă care să vină cu mijloace moderne, inclusiv de comunicare electronică, dar în paralel e necesară dezvoltarea reţelei de depozite. Pentru că o bursă fără sisteme de depozitare nu poate funcţiona. Contractele sunt stabilite uneori şi cu un an înainte. Pe de altă parte, e nevoie de o schimbare de viziune din partea asociaţiilor de producători. Pentru că problema numărul unu este piaţa, care este pierdută total. De ce trebuie să transport marfa din vestul ţării cu trenul la Constanţa, când există port la Orşova? Ce mă opreşte să construiesc acolo un siloz de tranzit cu o capacitate de 200.000 de tone? Şi de acolo pot să merg pe Dunăre şi în sus, şi în jos.
Ferma: Care ar fi locaţia cea mai bună pentru bursa cerealelor?
Valeriu Tabără: Categoric, Brăila! Este avantajată şi de Dunăre, şi de Marea Neagră. Iar aici ar putea veni inclusiv polonezii şi ucrainenii. Dacă noi reuşim să producem un grâu de calitate aplicând tehnologiile adecvate, e greu ca cineva să bată grâul românesc. Iar pe pieţele mondiale cererea cea mai mare este pentru grâul de calitate. Primul grâu care se vinde în piaţă este grâul de Manitoba, acele grâne tari de primăvară de o calitate impecabilă, la care şi preţul este mai mare.
Ferma: Dar la noi de ce nu se plăteşte calitatea? Aud foarte mulţi fermieri care sunt obligaţi să-şi vândă grâul de panificaţie la preţ de grâu furajer.
Valeriu Tabără: Vă dau un caz, dar nu îmi cereţi să intru în amănunte. Cine a fost interesat să suspende un program care a funcţionat vreme de 17 ani de evaluare a calităţii grâului din România? Pe soiuri, pe regiuni, aleatoriu. Acolo nu putea interveni decât ministrul. Când eram eu ministru, grâul s-a vândut şi cu 1 leu şi 15 bani. Şi atunci aveam o producţie la nivel naţional de peste 9 milioane de tone, vă spun sigur! Numai că eu nu am ţinut foarte mult la cifrele astea. Sunt nişte raportări care dau bine. Dar dacă analizăm balanţa comercială, vom vedea că nu se găsesc câteva milioane de tone nici în consum, nici în export.
Ferma: Poate fi România în măsură să dicteze piaţa cerealelor măcar la nivel european sau regional şi ce ar trebui să facem pentru a ne impune influenţa?
Valeriu Tabără: Nu atât din punct de vedere al producţiei, cât mai ales al calităţii. Aşa cum în anii 30-40 eram mari exportatori de grâne. România trebuie să se impună prin calitatea producţiilor. Cantitatea nu ne spune practic nimic. Să mizăm în continuare pe soiurile de grâu autohtone şi să avem tehnologii bine puse la punct, astfel încât să obţinem acei indici de calitate care să ne diferenţieze de ceilalţi. Nu numai cantitatea de gluten este importantă, ci şi calitatea acestuia.
Ferma: Unde se poziţionează grâul românesc în comparaţie cu celelalte varietăţi europene?
Valeriu Tabără: La nivel de calitate se situează printre primele, poate chiar pe prima poziţie în Europa. Am trimis la un moment dat în Germania pentru o serie de experienţe trei soiuri de la Staţiunea Lovrin, care au intrat în competiţie cu alte 32 de soiuri. Din punct de vedere al producţiei, erau undeva printre ultimele, deşi nu au coborât sub media de 6 tone la hectar. Dar după analizele de calitate, toate cele trei soiuri româneşti au reuşit să se plaseze între primele cinci locuri, prima poziţie fiind ocupată de soiul Ciprian, cu 17,36% proteină, iar celelalte soiuri, este vorba de Alex şi Lovrin 34, aveau un conţinut de proteină de peste 16 procente. Deci potenţial există. Desigur, ar fi de dorit să obţinem şi o producţie ridicată, dar la condiţiile climatice specifice ţării noastre, cred că ar trebui să mizăm în primul rând pe calitate, care să fie plătită cu un preţ mai bun.
Ferma: Vor exista hibrizi de grâu românesc? Credeţi că se poate aborda şi această nişă?
Valeriu Tabără: Trebuie să recunoaştem că e un anumit start pierdut, dar asta nu înseamnă că nu merită încercat în paralel să se obţină liniile consangvinizate din care să se creeze hibrizi. Dacă se aplică tehnicile experimentale adecvate, inclusiv biotehnologii, timpul se poate scurta la mai mult de jumătate. Dacă pentru obţinerea unui soi e nevoie de 10-15 ani, intervalul se poate scurta la 5-7 ani. La Institutul de la Fundulea se lucrează pe grâu haploid prin hibridări stimulate. După care se încearcă stabilizarea genomului şi apoi, prin tehnici de ameliorare, se obţine o puritate biologică.
Un articol publicat în revista Ferma nr. 2/229 (ediţia 1-14 februarie 2019)
