Toate acestea sunt de-o bună perioadă temă de dezbateri, mai mult sau mai puţin televizate. Certitudinea vine de pe pieţele europene şi mondiale. Preţurile alimentelor de bază şi ale cerealelor cresc vertiginos încă din toamna lui 2010 şi nimic, nici o măsură sau intervenţie nu poate să stopeze această tendinţă. România este şi ea listată, pe un loc de frunte (cum ar veni, primii de la coadă) printre ţările cu mare risc în ceea ce priveşte o posibilă criză alimentară. Cum de-am ajuns în situaţia asta? Noi, cei atât de plini de potenţial că am putea să hrănim vreo patru popoare la un loc? Asta teoretic. Practic, nu reuşim să ne asigurăm nici hrana noastră decât în proporţie de vreo 30 la sută, de vreme ce importăm alimente şi materii prime agricole din toată Europa.
Degeaba se supără ministrul Tabără pe reprezentanţii producătorilor autohtoni care reclamă importurile de cereale. Sau pe ziariştii care le publică acestora opiniile. E bine că anul trecut, în sfârşit, am exportat grâu către statele vest europene, că am fost printre primii la producţiile de porumb. Exporturile sunt garanţia unei stabilităţi, adică ne-am asigurat consumul intern şi stocurile şi avem un surplus pe care-l trimitem afară, la preţuri bune.
Nu e cazul nostru, din păcate. Pentru că ne găsim acum în situaţia de a readuce grânele în ţară, evident la preţuri mult mai mari decât cele de export. Adică nu iei pe mere ce dai pe pere. Bună vorbă. Sau, vorba ministrului, des amintită la TV în ultima vreme, la noi grâul creşte fără să-l semănăm. Cu alte cuvinte, culegem ceea ce NU semănăm? Să ne ajute vremea şi vremurile ca anul acesta să exportăm de două-trei ori mai mult decât în 2010, după ce ne asigurăm consumul intern şi stocurile cu cereale, aşa cum o cer bunele practici comerciale.
Revenind la titlul prezentului editorial. De ce “cartoful nostru cel de toate zilele?” De diversificare… La fel poate fi pâinea, laptele, porcul, oul sau merele. Toate s-au scumpit şi nimeni (dintre oficialii cu atribuţii decizionale) nu pare să-şi bată capul cu asta. Unora le e foarte comod să arunce vina pe producători, ceea ce e o tâmpenie, dacă ne gândim la faptul că aceştia nu au crescut preţurile de doi-trei ani, ba le-au şi scăzut, în timp ce costurile de producţie li s-au dublat şi chiar triplat.
Cine controlează preţurile şi permite creşteri necontrolate, adaosuri ordinare şi importuri ilegale sau bine camuflate? Sunt magazinele de cartier o alternativă la marfa de import? Poate că da, poate că nu. Ar fi interesant de urmărit cum îi va obliga ministrul Tabără pe patronii acestor magazine să achiziţioneze marfă de la producătorii interni şi nu din import, din pieţele de gros, la preţuri foarte mici, care să le permită preţuri de raft la fel de mici. Aşa cum se întâmplă în prezent. Pentru exemplificare, putem da oricând o tură prin magazinele “de cartier” din Timişoara, spre exemplu.
Rezultatele sunt edificatoare. Preţuri mai mici decât în multe supermarketuri, ce-i drept, însă marfă via Italia, Spania sau Grecia. De la morcovi la ouă, de la carne la cartofi. Multe aduse chiar din marile magazine. Nu peste tot, dar preponderent. Şi poate la fel de interesant ar fi de urmărit cum vor reuşi producătorii să-şi înfiinţeze propriile spaţii de comercializare! Asta ar presupune un ajutor consistent şi multe concesii din partea statului. Există resurse pentru astfel de alternative?
Până când toate aceste bune intenţii vor deveni cât de cât palpabile, nu ne rămâne decât să asistăm neputinicioşi la spectacolul trist al scumpirii alimentelor, fără ca cineva să mişte vreun deget sau să intervină în vreun fel. Aşa e la noi. La alţii criza trece, la noi bolovanii rămân. Şi atârnă greu de gâtul agriculturii româneşti.
