La unele soiuri boala este deja prezentă în judeţul Timiş dar şi în alte zone din ţară. Pe lângă rugina galbenă, în culturi mai sunt prezenţi patogenii: Blumeria graminis (făinarea cerealelor), Rhizoctonia cerealis (rizoctonioza), Drechslera tritici repentis (helmintosporioza grâului), Septoria tritici (septorioza frunzelor).

Rugina galbenă a grâului – Puccinia striiformis West

În ţara noastră rugina galbenă nu apare în fiecare an, ci doar în anii în care, în timpul primăverii se înregistrează temperaturi scăzute (10 – 15 grade C) şi cantităţi mai mari de precipitaţii.

Cum recunoaştem rugina galbenă?

În primăverile răcoroase şi umede plantele de grâu (orz, triticale, secară) pot fi infectate pe tot parcursul perioadei de vegetaţie. Primele infecţii apar de regulă în luna aprilie şi se pot întinde până în luna iunie. Primele semne de boală constau în dungi clorotice, paralele. În aceste zone clorotice se vor forma pustulele specifice de culoare galbenă – deschis şi chiar portocalii uneori. Forma pustulelor este dreptunghiulară frecvent, însă se pot observa şi pustule eliptice. Dispunerea pe frunze este sub formă de striuri sau dungi între nervuri, în şiruri paralele, cu preferinţă pentru partea superioară. Tabloul simptomatic al ruginii galbene este total diferit de cel al ruginii brune [Eugenia Eliade, 1985; Viorica Iacob et al., 1998; Popescu, 2005].

Comparativ cu soiurile sensibile, la soiurile rezistente simptomele sunt diferite. Uneori nici un simptom nu este vizibil, alteori apar mici pustule înconjurate de o cloroză şi chiar necroză. În astfel de situaţii, producţia de uredospori este foarte scăzută.

La tinerele plăntuţe infectate, tabloul simptomatic este şi el diferit. Pustulele formate nu sunt delimitate de nervurile frunzei şi tind să iasă din această zonă, fiind localizate în toate direcţiile, acoperind uneori frunza în întregime [Chen et al., 2014].
Puccinia striiformis atacă toate organele plantelor: tulpini, frunze, teci, spiculeţe (peduncul, rahis), glume, cariopse, ariste. După Alexandri et al. (1969), glumele sunt cel mai mult atacate, atât la exterior cât şi la interior. De altfel, acestei rugini i se mai spune şi „rugina glumelor”. Dispunerea pustulelor este la fel ca la frunze. La sfârşitul perioadei de vegetaţie se formează teleutopustulele de culoare neagră, de dimensiuni mici, acoperite de epidermă şi cu aspect lucios.
La atacuri masive, frunzele se usucă prematur, iar cariopsele vor fi şiştave, mai ales dacă rugina a ajuns la spiculeţe.

IMPORTANT DE ŞTIUT!

Rugina galbenă este o boală a climatului răcoros. Se poate spune că acest fung iese în evidenţă prin sensibilitatea la temperatură, lumină, umiditate şi chiar la poluarea aerului.
Uredosporii germinează cel mai bine la temperatura de 7 grade C, considerată optimă.

Intervalul termic preferat de ciupercă este cuprins între 2 – 15 grade C [Zhang et al., 2008]. După Schroeder et Hassebrank (1964), uredosporii pot germina la o temperatură minimă de 0 grade C, optimă cuprinsă între 7 – 120 grade C şi maximă de 20 – 26 grade C. Din momentul realizării infecţiei şi până la începutul sporulării, temperaturile preferate sunt cuprinse între 13 – 16 grade C, mult mai scăzute comparativ cu alte rugini ale cerealelor. Temperaturile de peste 20 grade C încetinesc dezvoltarea ruginii galbene, deşi studiile efectuate în ultimii ani arată că există şi tulpini care tolerează şi temperaturi mai ridicate.

Umiditatea are un rol foarte important în patogenia acestei rugini, influenţând aderarea sporilor la ţesuturile plantei, germinarea, realizarea infecţiilor şi supravieţuirea. Dacă în timpul dezvoltării fungului intervin temperaturi ridicate şi perioade de uscăciune, germinarea uredosporilor este întreruptă [Vallavieille – Pope et al., 1995; Popescu, 2005].

Cum controlăm rugina galbenă?

Factorii de risc care concură la instalarea epidemiilor de rugină galbenă sunt: climatul răcoros, precipitaţiile abundente în perioada de vegetaţie, cultivarea soiurilor sensibile, samulastra, iernile uşoare, microclimatul umed [Martinez – Espinoza, 2008]. După Popescu (2005), la factorii amintiţi se adaugă vânturile care bat din nord – vest şi sud – vest care pot aduce uredospori. În condiţii de epidemie frunzele se usucă prematur, dezvoltarea spicelor este încetinită iar boabele rămân şiştave.

Măsurile profilactice sunt aceleaşi ca la rugina brună. Se recomandă distrugerea samulastrei, a gazdelor voluntare, excesul de azot, semănatul timpuriu şi des. Pentru a putea lupta cu boala este bine să cultivăm soiuri rezistente la rugina galbenă, mai ales în zonele unde există istoric al bolii.

Măsurile chimice sunt cele mai utilizate în prezent. Tratamentele trebuie efectuate în urma controalelor fitosanitare periodice. Controalele trebuie începute chiar de la începutul perioadei de vegetaţie. Popescu (2005) recomandă aplicarea tratamentelor atunci când PED – ul este de 25% intensitate. De obicei, tratamentele care se fac pentru alţi patogeni ai cerealelor controlează şi rugina galbenă.

Fungicidele omologate pentru combaterea ruginii galbene în România sunt: azoxystrobin, benzovindiflupir, ciproconazol, difenoconazol, epoxyconazol, fenpropidin, flutriafol, metconazol, piraclostrobin, protioconazol, tebuconazol, triadimenol. Dintre combinaţii, amintesc: azoxystrobin cu ciproconazol, bixafen cu protioconazol, fenpropimorf cu metrafenonă şi epoxyconazol, ciproconazol cu pentiopirad, protioconazol cu trifloxystrobin, benzonvindiflupir şi protioconazol, procloraz cu tebuconazol şi proquinazid, spiroxamină cu tebuconazol şi triadimenol, protioconazol cu spiroxamină şi tebuconazol, luxapiroxad cu metconazol, piraclostrobin cu epoxyconazol, epoxyconazol cu metconazol, fluxapiroxad cu piraclostrobin etc [după ”Codexul produselor de protecţia plantelor omologate pentru utilizare în România”, 2019].

Măsurile biologice sunt în atenţia specialiştilor, fiind intens experimentate în prezent. Biopreparate pe bază de Bacillus subtilis (tulpina QST 713) sunt testate pentru controlul ruginii galbene.
În urma studiilor s-a constatat că B. subtillis ţine sub control patogenul doar la intensităţi mici de atac. Când severitatea infecţiei a fost ridicată şi controlul biologic a fost mai scăzut, sub 30%. Tratamentele efectuate imediat după inocularea plantelor cu P. striiformis au dat cele mai bune rezultate. Concluzie a fost că, tratamentele cu biopreparate sunt mai eficiente dacă sunt aplicate preventiv şi nu curativ. Pentru obţinerea unor rezultate bune în combatere, sunt necesare mai multe tratamente biologice, unul singur nefiind suficient [Reiss et Jørgensen, 2016].

Mulţumim Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Lovrin