Cerealele de toamnă sunt bine înrădăcinate şi înfrăţite, cu densitate specifică fiecărei specii şi cu o stare fitosanitară bună. Rapiţa a cunoscut o mare extensie în arealul agricol, datorită hibrizilor şi a soiurilor actuale foarte productive şi cu un conţinut ridicat de ulei, precum şi datorită genotipurilor mai rezistente la iernare şi la alţi factori de stres. Totuşi, din cauza stării de vegetaţie avansate, în cazul căderii unui strat gros de zăpadă, apare pericolul asfixierii plantelor.

Definitivarea planului de culturi pentru acest an agricol
Informaţiile corecte privind condiţiile climatice şi pedologice din zona în care lucrăm ne ajută să alegem acele plante ale căror cerinţe faţă de factorii de vegetaţie sunt competitive cu cele din fermă. La alegerea speciilor în funcţie de condiţiile zonei, în planul de cultură prioritate are respectarea obligaţiilor contractuale.
În funcţie de zonele pedoclimatice din ţara noastră, conform rezultatelor experimentale, cele mai bune rezultate s-au obţinut astfel:
– stepă – dintre cereale se recomandă porumbul şi sorgul pentru boabe; dintre leguminoase, mazărea şi năutul, iar dintre plantele industriale, floarea-soarelui, inul pentru ulei, şofrănelul, rapiţa şi tutunul.
– silvostepă – dintre cereale, recomandate sunt porumbul, orzul de primăvară şi ovăzul; dintre leguminoase, mazărea, soia şi fasolea, iar dintre plantele industriale, floarea-soarelui, rapiţa şi sfecla de zahăr.
– în zona forestieră cu veri calde plantele recomandate sunt cele menţionate pentru zona de silvostepă, la care se adaugă secara, orzul şi grâul de primăvară; la leguminoase se adaugă lintea, iar la plantele industriale, cânepa.
– în zona forestieră cu climă rece, dintre cereale, pretabili sunt hibrizii timpurii de porumb, secară şi triticale; la leguminoase, fasolea, mazărea, lintea, bobul, iar la plantele industriale, inul pentru fuior, cartoful şi sfecla pentru zahăr.
În prezent, prin schimbările importante existente la toate speciile în structura de soiuri şi hibrizi, cât şi a tehnologiilor noi performante, au apărut modificări şi în privinţa structurii speciilor, de care este bine să ţineţi seama şi să le adaptaţi condiţiilor din ferma proprie.
Plantele de cultura mare adaptate pentru zona solurilor nisipoase sunt: secara, fasoliţa, tutunul, lupinul alb şi galben (pentru boabe şi îngrăşământ verde), sorgul pentru boabe şi arahidele.
Pe nisipurile din nord-vestul ţării se pot cultiva cu bune rezultate cartoful şi soia. În sudul Olteniei, pe nisipurile solificate se pot cultiva floarea-soarelui şi porumbul.
În funcţie de reacţia solului, alegerea celor mai bune specii trebuie făcută corelat cu rezistenţa plantelor la factorii negativi ai solurilor acide:
– plante tolerante la un pH între 4 şi 6: cartof, lupin galben, ovăz, secară;
– plante mezofile tolerante la pH între 5 şi 7: grâu, porumb, sorg, tutun, in pentru fuior, rapiţă, cânepă, mazăre, fasole, soia;
– plante tolerante la alcalinitate cu pH 7-8: floarea-soarelui, in pentru ulei, rapiţă, sfeclă de zahăr, muştar, orz, camelină.
Indiferent de zonă, în asolamentul fermei evitaţi obligatoriu folosirea în rotaţie a plantelor cu boli şi dăunători comuni. De asemenea, efectele monoculturii sunt negative sub toate aspectele.

Condiţionarea seminţelor din loturile semincere proprii
Dintre operaţiile pe care le presupune condiţionarea seminţelor, în prezent vorbim de curăţirea şi sortarea lor. Curăţirea seminţelor a început încă de la data recoltării, când s-a efectuat precurăţirea prin operaţii simple cu ajutorul curenţilor de aer şi al sitelor. Acum se execută curăţirea de bază cu ajutorul selectoarelor, pe bază de curenţi de aer, site şi trioare, iar în situaţii speciale se impune şi curăţirea suplimentară.
Concomitent cu curăţirea de bază se realizează şi sortarea cu ajutorul gravitatorului, pentru a avea la semănat seminţe mari şi uniforme, care asigură un semănat de precizie şi o răsărire uniformă.
După condiţionare, obligatoriu se ridică probe care se trimit laboratoarelor de control al seminţelor pentru analize privind: puritatea fizică, energia şi facultatea germinativă, masa a 1000 boabe, gradul de contaminare cu boli şi dăunători, cât şi numărul de seminţe de buruieni la kilogram. Rezultatele din buletinul de analize permit calcularea corectă a cantităţii de sămânţă necesară pentru un hectar.
Nu în ultimul rând, acum este indicată folosirea zilelor bune de lucru pentru activităţi în câmp privind eliberarea terenului de produse secundare încă netransportate, lucrarea solului pe suprafeţele eliberate, transportul amendamentelor cu calciu în zona solurilor acide ş.a.
Respectarea graficului de control al produselor depozitate, atât a celor cu conţinut scăzut de umiditate, cât şi a celor cu conţinut ridicat de umiditate, este obligatorie chiar şi în această lună când temperatura scăzută a mediului este nefavorabilă dăunătorilor şi bolilor din depozite.

FOTO: www.basf.com

CÂT STRAT ARABIL PIERDEM ÎN FIECARE AN DIN CAUZA EROZIUNII SOLULUI?
Două treimi din teritoriul agricol şi silvic al ţării noastre au un relief ondulat şi, deci, posibil de a fi supus proceselor de eroziune. De-a lungul vremurilor, pădurile şi pajiştile naturale din zonele de deal au apărat solul de acest proces păgubitor.
În unele perioade istorice au fost ani în care nevoia de pământ a dus la defrişări masive de păduri. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în anii 1920-1921, când s-au sacrificat un milion hectare de pădure pentru a se face păşuni comunale, cele mai multe pe pante mari, pajişti care nu au fost folosite raţional şi pe care a pus stăpânire eroziunea de suprafaţă şi de adâncime.
Multe pajişti naturale au fost desţelenite începând de la jumătatea secolului al XIX-lea, când s-a trecut de la creşterea animalelor, la sistemul agricol cerealier. Cultivarea neraţională a acestor terenuri, în special aratul din deal în vale, a provocat eroziunea de suprafaţă pe mari întinderi iar pe unele suprafeţe chiar eroziunea de adâncime.
În ultimii ani, exploatarea neraţională a pădurilor ţării şi lipsa unor legi severe de apărare a acestora au cauzat procese îngrijorătoare de eroziune, în toate zonele ţării, ale căror consecinţe le vor simţi şi generaţiile viitoare.
Din determinările existente, pe pante de 4% se pierd, în condiţiile ţării noastre, 20 tone de sol la hectar, în fiecare an. Când panta este mai mare de 25% şi când pământul este lucrat necorespunzător, se pierd 500 tone de sol la hectar anual şi chiar mai mult. Dacă terenul este cultivat fără grija de a-l conserva, în 30-40 de ani se pierde întregul strat arabil. Pe terenurile cu eroziune puternică (circa 3 milioane hectare) producţia agricolă este mai mică cu 45-55%, în funcţie de grosimea stratului erodat.
Stiinţa actuală pune la dispoziţia tuturor o multitudine de tehnici şi mijloace de combatere a eroziunii, toate însă, pentru a fi puse în aplicare, cer muncă, bani, voinţă şi responsabilitatea tuturor, de la fermieri şi până la cei din fruntea ţării.

ŞTIAŢI CĂ…
… determinarea humusului din sol se face de regulă prin măsurarea carbonului organic C sau prin utilizarea de scări colorimetrice.
În Enciclopedia liberă (Wikipedia), pentru solurile din centrul Europei se propune următoarea clasificare:
• Nisipoase:
– cenuşiu-deschis – sub 1% – foarte sărac în humus;
– cenuşiu, 1% – sărac în humus;
– cenuşiu-închis, 1-2% humus;
– cenuşiu-negru, 2-4% humus;
– negru, 4-8% – bogat în humus.
• Soluri lutoase şi luto-argiloase:
– cenuşiu-deschis, 1% – sărac în humus;
– cenuşiu – 1-2% humus;
– cenuşiu-închis, 2-4% humus;
– cenuşiu-negru, 4-8% – bogat în humus;
– negru, 8-15% – foarte bogat în humus;
Pentru determinarea calităţii şi cantităţii de humus din sol, în prezent se foloseşte aparatură bazată pe filtrare, titrare şi spectrofotometrie.
După unii cercetători din domeniu, din cauza chimizării excesive a agriculturii şi în special a utilizării îngrăşămintelor de sinteză chimică, în ultimii 50-60 de ani s-a pierdut anual circa 0,15% humus. Se apreciază că, în mod natural, refacerea humusului nu ar fi posibilă nici în zeci sau sute de ani.
Deţinătorul premiului Nobel, Eigen, citat de Berca M., spunea: „Întreaga sumă de bani destinată construcţiei de centrale atomice ar trebui să fie destinată reconstrucţiei humusului pentru o nouă agricultură”.

Un articol publicat în revista Ferma nr. 1/206 (ediţia 1-31 ianuarie 2018)