În contextul în care pragmatismul economic şi fianciar devine unul dintre parametrii cheie ai managementului fermelor cu un flux productiv de tip industrial, din necesitatea ţinerii sub control strict a costurilor, companiile implicate în ameliorarea suinelor au fost nevoite să-şi ajusteze recent tactica şi metodologia de selecţie în direcţia obţinerii unor animale capabile să le transmită descendenţilor însuşiri productive cu o competitivitate maximă. Rezultatul a fost pierderea parţială a unor caractere ce asigură rezistenţa în exploatare.

Implicaţiile imediate ale acestui proces au fost: necesitatea adoptării unor îmbunătăţiri ale condiţiilor de cazare a animalelor şi adaptarea raţiilor furajere la cerinţele animalelor aparţinând genotipurilor moderne.

Rezistenţă în exploatare şi productivitate

Acolo unde aceste implicaţii au fost luate în serios şi rezolvate, fermierii au ajuns să exploateze la maxim potenţialul genetic de producţie, solicitându-le amelioratorilor refacerea, pe calea selecţiei, a rusticităţii animalelor, fără pierderea potenţialului productiv.

Chiar dacă solicitarea este antagonică şi practic greu de finalizat, geneticienii de la PIC au luat-o în serios, cercetând tot mai mult măsura în care restabilirea rusticităţii şi rezistenţei poate fi îmbunătăţită prin metodele actuale de selecţie/ameliorare.

Una dintre primele concluzii a fost constatarea că heritabilitatea caracterelor corespondente rusticităţii este redusă. Adică, aceste trăsături sunt mai degrabă influenţate de mediul în care trăieşte animalul, decât de genele moştenite de la părinţi.

Înseamnă că selecţia pentru îmbunătăţirea acestor caractere este un proces de durată, necesitând acţiuni energice, ce se întind pe un număr mare de generaţii. În ciuda acestui impediment, caracterele ce conferă rezistenţă în exploatare pot fi ameliorate.

Întregul proces de ameliorare se bazează, iniţial pe definirea obiectivului de îmbunătăţire a unei anumite rase sau linii. Obiectivul vizează preponderent acele caractere care menţin rasa/linia competitivă din punct de vedere economic, ceea ce înseamnă că, în selecţie tocmai aceste caractere vor fi urmărite prioritar. Acestora li se pot adăuga şi caractere de tip „rusticitate”, însă ele vor fi urmărite în plan secundar deoarece sunt greu de măsurat.

Longevitatea productivă a scroafelor

Dar să exemplificăm. Unul dintre caracterele care necesită în mod cert o ameliorare este longevitatea productivă a scroafelor. Adică, durata medie de timp pe care o femelă o petrece în fluxul productiv, măsurată de la momentul primei inseminări până la momentul reformării sau a dispariţiei fizice din sistem.

Din calculele noastre a rezultat că fiecare scroafă introdusă în fermă se amortizează financiar, cel mai devreme, după a doua fătare. Asta înseamnă că tot ceea ce va produce din acest moment – respectiv purceii de la fătările ulterioare – reprezintă pentru fermier profit pur.

Ca atare, obiectivul teoretic al selecţiei ar fi acela de a promova la reproducţie doar fiicele acelor scroafe care au avut o longevitate dovedită în sistem, ajungând la fătarea 5 sau chiar 6.

Din păcate însă, longevitatea scroafelor este determinată de un număr destul de mare de gene, fiecare cu un efect individual modest. De aceea, aplicarea metodelor de selecţie clasică are rezultate palpabile într-un timp mult prea îndelungat. Şi, tocmai din acest motiv, se apelează la tehnici moleculare de ameliorare, prin scanarea cromozomilor şi identificarea animalelor purtătoare de gene favorabile rezistenţei şi longevităţii productive.

Abordarea de către companiile de ameliorare a caracterelor ce conferă rezistenţă atât la condiţiile de exploatare, cât şi la diversele boli ce afectează productivitatea a devenit obligatorie pentru că, economic vorbind, nu mai pot fi acceptate cifre ale mortalităţii scroafelor ce depăşesc, în unele ferme, chiar şi 15-20%.

CAUZE ALE ELIMINĂRII SCROAFELOR DIN EFECTIV

În grafic sunt prezentate o serie de valori medii ale motivelor pentru care scroafele sunt eliminate din fluxul productiv al fermelor comerciale. Se poate observa cu uşurinţă că principala cauză a pierderii scroafelor sunt problemele reproductive care, la rândul lor, sunt provocate în principal de selecţia unilaterală a prolificităţii şi intensivizării ritmului de utilizare a scroafelor.

Pe locul doi se regăseşte vârsta animalelor care, după fătarea a şasea, sunt eliminate din efectiv ca urmare a scăderii abrupte a productivităţii (de regulă purcei mulţi, mici, cu viabilitate scăzută, producţie de lapte diminuată).

A treia principală cauză a eliminării din efectiv a scroafelor este legată de performanţele considerate modeste de către fermier.

Nu mai puţin importantă este reformarea scroafelor ca urmare a unor afecţiuni ale membrelor, cauzate, de cele multe ori, de pardoselile necorespunzătoare.
În fine, de remarcat este mortalitatea scroafelor (9%) din cauza dificultăţilor de adaptare la sistemele de creştere intensivă.