De la bun început trebuie precizat că toți furnizorii de genetică suină se bazează pe două elemente cheie: 1. Nucleele genetice și de multiplicare (segmentele superioare ale Schemei ) și 2. Programul de ameliorare propriu.
Nucleele genetice sunt acele ferme în care sunt deținute liniile pure și asupra cărora se focalizează, în principal, activitatea de selecție și, implicit, de ameliorare.
Fermele de multiplicare au rolul pe care ni-l sugerează denumirea: adică multiplică cele mai valoroase genotipuri produse în nucleele genetice, atât pe linie maternă (pentru obținerea scrofițelor părinți – mama porcului de abator), cât și paternă (obținerea vierilor terminali). Din aceste nuclee, animalele de reproducție ajung în fermele comerciale (segmentul de la baza Schemei), al căror rol este de a produce generația de porci destinată abatorizării. Acesta este, practic, drumul pe care îl parcurg genele valoroase dinspre vârful piramidei (triunghiului) ameliorării și ajung spre baza constituită din fermele comerciale. Deci, poziția segmentelor reprezintă locul în care se regăsesc genele, iar dimensiunea lor sugerează proporția animalelor care se regăsesc în fiecare segment.
Cam acestea ar fi asemănările dintre programele de ameliorare ale tuturor companiilor de genetică. Mai importante însă sunt diferențierile, sau ce anume face un anumit program de ameliorare genetică să fie unic, în felul său. Pentru că toate companiile afirmă că fac progres genetic, nu-i așa?
Prin ce se diferențiază programele de ameliorare genetică?
Ei bine, ceea ce le diferențiază în primul rând sunt: Viteza sau rata realizării progresului genetic și Precizia sau acuratețea evaluării acestui progres.
Viteza de realizare a progresului genetic este determinată de patru componente: intensitatea selecției, heritabilitatea caracterelor de îmbunătățit, variabilitatea caracterelor respective și, nu în ultimul rând, intervalul dintre două generații succesive. Pe scurt, ce sunt aceste patru componente și cum afectează ele viteza (sau rata) realizării progresului genetic?
Intensitatea selecției nu este altceva decât valoarea genetică a părinților selectați pentru a produce următoarea generație de descendenți. Cu cât valoarea acestora e mai ridicată, comparativ cu media populației din care aceștia fac parte, cu atât și șansa ca descendenții să fie superiori părinților este mai mare. Pe de altă parte, șansa de a identifica și de a potrivi împerecherea între părinți cu o valoare genetică ridicată este cu atât mai mare cu cât avem de unde alege, respectiv populația din care provin părinții este mai numeroasă. Acesta este unul dintre motivele principale pentru care așa-numita „ameliorare în fermă” este imposibil de realizat competitiv, pentru că numărul animalelor candidate pentru a produce descendenți este, de regulă, mult prea mic!
Heritabilitatea – chiar dacă sună a termen pretențios – provine dintr-un un cuvânt de origine latină (hereditas) ce se referă, în esență, la moștenirea de gene ce se transmite de la părinți la urmași. În contextul geneticii animale înseamnă cât anume din superioritatea genetică a părinților – pe anumite caractere de interes economic – se transmite la descendenți. În timp, geneticienii au calculat matematic, cu destul de mare precizie, valoarea heritabilității acestor caractere, știut fiind azi faptul că acestea se împart în trei mari grupe: cu heritabilitate mare, medie și mică. De exemplu, caracterul „purcei fătați vii” are heritabilitate mică (10%), față de grosimea stratului dorsal de grăsime, care are heritabilitate medie (40%), deci mai simplu și mai rapid de îmbunătățit. Concret – dar și oarecum simplist – în cazul unui strat dorsal de grăsime de 10 mm măsurat în abator, genetica e răspunzătoare de 40%, iar diferența, adică factorii ne-genetici (furajare, întreținere, starea de sănătate), de 60% din această valoare. Cu alte cuvinte, moștenirea de la părinți este influențată mai mult de condițiile de creștere de genetică.
Variabilitatea caracterelor este, în sens concret, diferența dintre cei mai buni și cei mai puțin performanți părinți selectați pentru împerechere, cu privire la caracterele care se doresc a fi ameliorate. Ca atare, din nou, pentru a putea alege doar părinți cu valoare de ameliorare maximă, avem nevoie de efective cât mai mari, ca bază de selecție. Deci, variabilitatea este al doilea motiv pentru care, în fermele comerciale, disponibilul acestor animale este extrem de limitat, iar adevărata ameliorare devine iluzorie. Asta, fără a mai pune la socoteală faptul că în efective mici riscul împerecherii între indivizi înrudiți devine mult mai mare, efectele fiind de cele mai multe ori nefaste pentru producția fermei.
Intervalul între generații este – la modul general – durata de la momentul la care părinții produc descendenți până la cel în care descendenții înșiși devin părinți. În contextul nostru însă mai corectă ar fi următoarea definiție: rata cu care înlocuim animalele în efectivul destinat reproducerii. Evident că acest parametru diferă în primul rând de specie, bovinele având un interval dintre două generații mult mai mare decât suinele. Dar, cum noi aici vorbim despre porci, trebuie să precizăm că, pentru a reduce acest interval și, implicit, a accelera progresul genetic, depindem totuși de un element fix, și anume durata gestației, care nu poate fi modificată.
Întrucât fiecare companie de genetică își are propria strategie de ameliorare și acționează prin selecție asupra unei populații de animale diferite numeric și valoric, decizia fermierului de a alege o anumită genetică ar trebui să se bazeze pe percepția proprie asupra programului genetic prezentat și pe capacitatea companiei de a demonstra funcționalitatea procesului de selecție și de colectare a informațiilor ce stau la baza ameliorării.
În numărul viitor al revistei ne vom apleca asupra celui de-al doilea element esențial al programelor moderne de ameliorare a suinelor, respectiv precizia și acuratețea uitilizării informațiilor genetice colectate din ferme.
Fluxul de gene în ameliorarea suinelor
