A fost lăsat de la Domnul Isus Hristos ca grădina Maicii Sale („România este Grădina Maicii Domnului”, spunea Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, cu ocazia vizitei Sale în România) să fie împodobită cu un neasemuit şirag de nestemate, a căror măreţie şi inefabil nu au niciunde o corespondenţă pe măsura lor incomensurabilă.

Atinse de aripa eternităţii şi validate de însuşi Sfântul Andrei, primul chemat să îl urmeze pe Domnul, mănăstirile noastre, de la Căpriana la Rohia, de la Cozia şi Lainici, la salba de perle ctitorite de marele Ştefan Vodă, sunt adevărate avanposturi ale creştinătăţii, veritabile şi invincibile forturi de apărare a autocefaliei ortodoxiei române.

Lăcaş de rugăciune în Ţara Zarandului

Atât de încercata, de trudita, de bogata şi de râvnita Ţară a Zarandului, cu un relief la fel de frământat ca şi istoria sa, a avut parte, în cele peste douăzeci de veacuri de viaţă atestată, de stăpânirea unuia şi aceluiaşi neam de oameni, moţii, ramură din marele gorun dacic, popor a carui râvnă, luptă, credinţă şi rugăciuni au ajuns la tronul ceresc şi i-au bineplăcut Domnului.

Iniţiativa de inspiraţie divină de ridicare a unei mănăstiri în spaţiul fabulos al Zarandului, în satul care purta numele încă sfânt şi astăzi în unele părţi de lume, al doicii omenirii, şi anume Vaca, a fost în acea perioadă a evului mediu timpuriu o mândrie pentru localnicii cu a căror obol s-a ridicat, dar şi o dovadă grăitoare că Dumnezeu i-a iubit şi i-a întărit în dreapta lor credinţă.

Lăcaş de rugăciune, păstrătoare a tradiţiilor şi a credinţei strămoşeşti, mănăstirea din satul Vaca era un obstacol greu surmontabil de către liftele păgâne, şi oricum străine, ale epocii, şi, din acest motiv, asupra mănăstirii şi a vieţuitorilor săi s-au abătut urgii neînchipuite, repetatele jafuri şi distrugeri prin foc şi sabie având drept urmare, în secolul al XVIII-lea, întreruperea, pentru o lungă perioadă, a vieţii monahale în acest aşezământ.

Din motive pe care lucrarea nu îşi propune să le detalieze, viaţa monahală nu s-a mai reluat în satul lui Crişan timp de peste două sute de ani.

Reluarea vieţii monahale

Realitatea zilelor de azi dovedeşte că vrerea Domnului a fost ca zidurile vechii mănăstiri să-şi strige dorinţa de a fi martorul unei noi aprinderi a candelelor. Imediat după căderea de la putere a statului ateist, omul providenţial, care să audă şi să înţeleagă geamătul zidurilor, a apărut în persoana întâi-stătătorului mănăstirii reconstruite, stareţul protosinghel Visarion Neag.

Urmând un irepresibil imbold interior, a adunat în jurul său un mic nucleu de rugători către Domnul, dar care au fost şi sunt şi vajnici mânuitori ai uneltelor, cu ajutorul cărora şi-au câştigat nu numai cele necesare puţinului lor consum, ci, mai mult decât atât, şi-au câştigat respectul şi sprijinul locuitorilor din zonele apropiate.

Reconstruită în aceste locuri sfinte şi sfinţite cu sânge şi speranţe atât la 1784, de răscoala condusă aici de Crişan, al cărui nume îl poartă şi mănăstirea şi satul său natal, cât şi la 1848, de revoluţia condusă de eroul neamului românesc Avram Iancu, mănăstirea încântă privirea şi linişteşte spiritul omului care vine aici, însetat de pacea sufletului şi emoţionat de măreţele şi tragicele evenimente petrecute pe aceste meleaguri, şi pe care le află vizitând zona.

Construită în incinta celei vechi, mănăstirea se află la 4 km vest de municipiul Brad şi este accesibilă atât pe şoseaua Oradea – Deva, cât şi cu trenul Arad – Brad, şi se află la 4 km est de Mormântul Iancului de la Ţebea, fiind ridicată în aceste locuri pe care noi, cei de azi, va trebui să le ridicăm pe verticala nemuririi, nu numai în cugetele noastre, ci şi acolo, în teren, cu marmore şi granituri aurite.

Munca fără preget şi rugăciunile evlavioase înalţate către Cer, ziua şi noaptea, după tipicul şi ritualul specific călugăresc, au stârnit admiraţia poporenilor, a factorilor de decizie pe linie bisericească şi de stat, şi a multor credincioşi cu mari posibilităţi materiale.

Dar cel mai îmbucurător rezultat al împletirii rugilor către bunul Dumnezeu, cu munca şi buna cumpănire a resurselor, a fost ridicarea unei citadele a credinţei, de unde pleacă necontenit către tronul divin, rugăciuni de mulţumire şi de iertare a păcatelor tuturor.

Odată cu reluarea vieţii monahale la mănăstirea Vaca – Crişan, după o întrerupere de peste două secole, se împlineşte în primul rând voia Domnului, şi, mai apoi, se revigorează flacăra credinţei strămoşeşti într-o veche vatră creştin-ortodoxă românească închinată Sfintei Maria, Maica Domnului nostru Isus Hristos.

Mănăstirea Crişan, refăcută şi dăruită cu odoare scumpe şi mai ales cu vieţuitori evlavioşi şi cucernici şi cu credincioşi păzitori ai poruncilor Mântuitorului nostru, îşi ocupă din nou locul său de nestemată în şiragul de perle al ortodoxiei române.

Articol publicat în revista Ferma nr. 10(54)/2007