Supraviețuirea purceilor, încă din primele ore de viață, devine criteriul esențial care redefinește modul în care gestionăm hiper-prolificitatea scroafelor moderne.

Hiper-prolificitatea scroafelor moderne impune un management diferit şi o furajare aparte, pentru a avea cât mai mulţi porci livraţi spre abator, din totalul purceilor fătaţi, respectiv înţărcaţi.

Cu toate că de aproape 9 ani, crescătorii de porci se confruntă cu pericolul Pestei Porcine Africane, mulți continuă să riște producând purcei pentru vânzarea de primăvară spre a-și mai rotunji veniturile.

Ca atare, dorința de a obține cât mai mulți purcei este una absolut firească. Din acest motiv, sub presiunea fermierilor, care cer scroafe din ce în ce mai prolifice, geneticienii au construit programe de selecţie agresivă a acelor animale care sunt capabile să producă, încă de la prima fătare, un mare număr de purcei.

Astfel, nu mai miră azi pe nimeni obţinerea constantă a peste 15 purcei la o fătare, caracteristică ce aparţinea, până nu demult, doar raselor chinezeşti.

Cercul vicios al prolificităţii

Şi, astfel, plecând de la „cantitatea” purceilor, ajungem la conceptul de calitate a acestora. Pentru că fermierii vor, într-adevăr, purcei mulţi la fiecare fătare, însă îi vor uniformi, precum şi cu o greutate la naştere care să le asigure supravieţuirea ulterioară, până la înțărcare și sacrificare.

Ori, aici intrăm în cercul vicios al prolificităţii, pentru că, cu fiecare purcel în plus fătat, media greutăţii întregului cuib scade cu 50 de grame.

Ca atare, hiper-prolificitatea scroafelor moderne impune un management diferit şi o furajare aparte, în vederea contracarării efectelor adverse atingerii obiectivului principal al oricărei ferme: cât mai mulţi porci livraţi spre abator, din totalul purceilor fătaţi, respectiv înţărcaţi.

PRINCIPALELE PROVOCĂRI ALE HIPER-PROLIFICITĂŢII SCROAFELOR

1. Provocări pe durata gestaţiei

Scroafele moderne au dobândit prin selecţie capacitatea de a produce, la fiecare ciclu estral, un număr mult mai mare de ovule decât în urmă cu 20 de ani. Ori, asta înseamnă un număr mult mai mare de embrioni care se vor „lupta” pentru spaţiul necesar „cuibăririi” în uter.

• De remarcat însă că prolificitatea crescută nu a fost însoţită proporţional de o creştere a dimensiunilor uterului. Asta înseamnă că spaţiul uterin disponibil pentru dezvoltarea fiecărui purcel a scăzut. Implicit, din cauza „înghesuielii”, greutatea medie la fătare a scăzut semnificativ, crescând, pe de altă parte, şi variabilitatea greutăţii purceilor fătaţi.
• De asemenea, nici dimensiunea mecanismului placentar nu a „ţinut pasul” cu creşterea prolificităţii, fapt ce a condus la fenomenul de retardare a creşterii intrauterine.
• Pe de altă parte, numărul mare de purcei în dezvoltare solicită mult mai intens rezervele corporale ale scroafei, aceasta având nevoie de un surplus de furaj, mai ales în ultima lună de gestaţie. Nu doar administrat, ci efectiv consumat de către fiecare femelă. Asta presupune necesitatea unei mult mai bune lotizări a scroafelor în grupuri uniforme, aflate în acelaşi stadiu al gestaţiei.

2. Provocări la fătare: durată mai mare

Cel mai evident efect al hiper-prolificităţii scroafelor moderne este creşterea semnificativă – şi logică oarecum – a duratei fătării, respectiv a timpului scurs de la expulzarea primului purcel și până la eliminarea tuturor învelitorilor fetale.

De asemenea, creşte şi intervalul expulzării dintre 2 purcei consecutivi. „Înghesuiala” intra-uterină mai determină adesea şi blocaje frecvente ale purceilor pe traiectul aparatului genital, fapt ce implică creşterea timpului alocat supravegherii fătării.

Cu cât durata fătării creşte, cu atât creşte şi riscul scăderii contracţiilor uterine, pe fondul epuizării fizice a scroafei. Ori, aceasta conduce la o creştere importantă a proporţiei purceilor asfixiaţi în timpul fătării propriu-zise.

Datele statistice au demonstrat că durata medie a fătării ar trebui să fie de 3-4 ore, iar intervalul dintre doi purcei de 15-20 minute. Creşterea duratei fătării la peste 5 ore conduce automat la un număr ridicat de purcei asfixiaţi (morţi în timpul fătării).

Epuizarea fizică a scroafei determină şi o întârziere a momentului în care ea se va ridica pentru prima dată şi se va poziţiona în aşa fel încât să le permită purceilor accesul la supt.

 3. Provocări după fătare

Prima consecinţă a obţinerii unui număr mai mare de purcei mici (dar mulţi) la o fătare este scăderea semnificativă a şansei acestora de a supravieţui până la înţărcare (vezi tabelul).

 TABEL: MORTALITATEA PRE-ÎNŢĂRCARE

Purceii mici sunt, prin definiţie, mai puţini viguroşi şi mai leneşi. Efectul acestei realităţi este multiplu, însă vom aborda doar elementele cu impact economic major.

• În primul rând, purceii mici vor ajunge mult mai greu să-şi câştige locul la supt, ceea ce conduce la o întârziere a momentului ingestei vitalului colostru.
• Pe lângă aceasta, purceii mici vor avea acces şi la o cantitate mai mică de colostru – minim 20 ml/supt, minim 10 reprize de supt în primele 24 de ore pentru fiecare purcel -, pentru că cei mari au avut „grijă” să-l consume rapid.
• Aceleaşi statistici au demonstrat, de altfel, că:

50% din totalul mortalităţii pre-înţărcare se înregistrează în prima zi de viaţă

85% din purceii morţi înainte de înţărcare sunt pierduţi în prima săptămână de viaţă

CUM STĂPÂNIM HIPER-PROLIFICITATEA?

Evident că lista de acţiuni de aici este una incompletă, dar conţine câteva elemente utile:

• Evitarea acţiunii factorilor stresanţi asupra scroafei înainte, în timpul şi după fătare;
• Potrivirea numărului sfârcurilor funcţionale ale scroafei cu cel al purceilor fătaţi;
• Acordarea atenţiei suplimentare purceilor mai mici;
• Asigurarea zonelor calde pentru purcei (uscarea corpului, covoraşe calde şi lămpi);
• Igienă exemplară în maternitate;
• Alternarea purceilor (mici/mari) la supt, pentru asigurarea ingestei colostrului în primele 24 de ore de viaţă;
• Asigurarea furajării la discreţie a scroafei încă din prima zi de lactaţie;
• Asigurarea apei la discreţie, pentru evitarea apariţiei constipaţiei şi a afecţiunilor mamare;
• Şi, nu în ultimul rând, pregătirea continuă a personalului din maternitate, alături de motivarea lor financiară în funcţie de rezultate. De fapt, aici e cheia!