– poate fi cultivată pe terenuri calcaroase cu stratul arabil subţire, în special pe pante erodate, unde culturile de lucernă sau de trifoi nu reuşesc;
– poate fi cultivată în zone foarte secetoase, fără irigare, în cultură pură sau în amestec cu Obsiga sau cu pirul crestat;
– previne eroziunea pe terenurile aflate în pantă;
– nu provoacă meteorizaţia, spre deosebire de lucernă şi de trifoi, deci poate fi consumată fără riscuri asupra sănătăţii animalelor;
– produce uşor cantităţi mari de sămânţă, spre deosebire de lucernă şi de trifoi.

În privinţa zonelor de cultură, sparceta are numai două restricţii, şi anume: nu suportă terenurile care au (pânza) apa freatică mai la suprafaţă şi nici pe cele care nu sunt bine aprovizionate cu calciu.
Din dorinţa de a promova această plantă furajeră, amelioratorii români au creat soiuri de sparcetă (Onobrychis viciifolia) foarte valoroase, şi anume: 1CA6 (1963), Sparta (1973), Splendid (1992), Mara (1997) şi Anamaria (2006).

Din păcate, aceste soiuri, care pe dealuri erodate sau în zone secetoase depăşesc cu mult lucerna sau trifoiul, în ceea ce priveşte randamentul, nu sunt cultivate. Acum, în lipsa cererii, activitatea de producere a sămânţei Elită aproape s-a sistat.

Caracteristicile sparcetei, în cultură

Ca orice altă leguminoasă, sparceta are însuşirea de a fixa azotul din aer, cu ajutorul microorganismelor. O nodozitate de pe rădăcina sparcetei plină de bacterii cântăreşte, în medie, 15-20 mg. Bacteriile care trăiesc în simbioză cu sparceta sunt foarte rezistente la temperaturi mari şi la secetă prelungită.

Practica a dovedit faptul că solul rămâne mult mai bogat în compuşii azotului, după o cultură de sparcetă, decât după borceag, trifoi sau în urma unui ogor negru.

Dacă vechile populaţii locale nu valorificau eficient îngrăşămintele chimice, noile soiuri create de amelioratorii autohtoni, pe care le-am amintit anterior, reacţionează favorabil la doze de 60 kg/ha azot, 60 kg/ha P2O5 şi 60 kg/ha K2O.

Cu toate că seminţele (păstăile) sparcetei sunt destul de mari, comparativ cu celelalte leguminoase perene, această plantă furajeră are nevoie de un pat germinativ lucrat cu multă grijă, nivelat, mărunţit şi tasat, respectând regulile generale de executare a lucrărilor pentru plantele cultivate în zone expuse eroziunii, unde este, de fapt, şi locul sparcetei.

Semănatul se face primăvara timpuriu cu 50-70 kg/ha, în rânduri la 12,5-15,0 cm. Adâncimea de încorporare a seminţelor (păstăi) este de 2-3 cm pe soluri grele şi 3-4 cm pe cele uşoare. Combaterea chimică a buruienilor se face cu aceleaşi substanţe care se folosesc şi la lucernă.

Epoca optimă de cosit începe cu momentul îmbobocirii şi continuă până la apariţia primelor flori.

RECUNOSCUTĂ DIN CELE MAI VECHI TIMPURI

Bazându-se pe descrierea făcută de autorii Plinius şi de Dioskurides, un alt scriitor, Haller (1771), consideră sparceta ca fiind una dintre cele mai vechi plante agricole. În Evul Mediu, ea a fost descrisă de Dodonaeus ca plantă ornamentală cultivată în grădinile din Brabant şi din Flandra.

Sparceta s-a cultivat ca plantă furajeră încă din secolul al XV-lea, în partea de sud a Franţei. Tot autorul Haller, în “Floarea H/Nelvetica”, îl citează pe Luigi Anguillara, care în anul 1561 pomeneşte în scrierile sale despre “Polygala” (denumirea sparcetei la acea vreme) ca fiind o plantă furajeră valoroasă, cultivată în Province şi în Italia.

Despre cultura sparcetei a mai scris şi Dalechamp (1587), dând numele de “sparse” speciei Onobrychis Viciifolia, o plantă cultivată în provincia Dauphine. Cu timpul, de la noţiunea de “sparse” s-a ajuns la cea de “sparsette”, apoi de “esparsette”, de unde provine şi denumirea în limba română, “sparcetă”.

În anul 1600, Olivier de Serres a făcut o amplă descriere a culturii sparcetei (Onobrychis viciifolia), enumerând calităţile acestei excelente plante furajere cultivate în sudul Franţei.

După 1640, sparceta a început să se cultive şi în Anglia, pe terenuri aflate în pantă şi supuse eroziunii, iar în 1718 planta a fost introdusă şi în Austro-Ungaria.

Se presupune că, în secolul al XVIII-lea, sparceta s-a cultivat şi în Transilvania, unde s-au păstrat cele mai vechi centre de cultivare a sparcetei, aflate între Mociu, Reghin şi Sărmaş.