Din timpuri imemorabile pajiştile montane au fost intens valorificate de către crescătorii de animale care au defrişat pădurile în acest scop, după care au menţinut o încărcare corespunzătoare cu specii şi categorii de animale pentru a perpetua existenţa covorului ierbos pentru furaj.

Din lipsă de spaţiu pastoral, unii au practicat transhumanţa la câmpie în zona de stepă şi silvostepă până în Lunca şi Delta Dunării în pustietăţi sau zone cu populaţie rară, unde adesea au rămas tot timpul anului şi adeseori le-au colonizat.

Un mod de viaţă abandonat treptat

Folosirea integrală a pajiştilor montane a asigurat vieţuirea şi prosperitatea unei populaţii mai dense decât în prezent până în anii 1950-1960, când a început un exod masiv al celor din munţi spre industrie şi servicii mai bine plătite.

Între anii 1970-1990 a existat un oarecare reviriment prin utilizarea pajiştilor montane de către marile aglomerări de animale, bovine şi ovine ale agriculturii cooperatiste şi de stat cu fonduri mari de investiţii şi întreţinere utilizate de întreprinderile de îmbunătăţire şi exploatare a pajiştilor (IIEP) judeţene.

După 1990, se înregistrează un abandon progresiv şi generalizat al pajiştilor montane din cauza înjumătăţirii efectivelor de bovine şi de ovine din ultimele două decenii şi mai ales al folosirii rezervei de furaje asigurată de terenurile arabile din zona de deal şi de câmpie rămase pârloagă pe spaţii întinse, mai uşor accesibile, cu condiţii mult mai bune de trai pentru îngrijitori şi fără pericolul de a avea daune produse de animalele sălbatice răpitoare sau de stihiile naturii din munţi, acestea fiind mult mai dure.

Abandonul pajiştilor montane produce mari pierderi economiei naţionale din două motive mai importante:

• Pierderea irecuperabilă a energiei solare înmagazinată gratuit în covorul ierbos al pajiştii sub formă de materie organică pretabilă la conversia ei prin animale în produse utile omului (lapte, carne, piei, forţă motrice, agrement etc.);

• Subîncărcare până la abandon, urmat de revenirea pe fostele amplasamente a vegetaţiei lemnoase, a tufărişurilor şi pădurii, cu care generaţii de munteni s-au luptat să menţină pajiştile în stare de normalitate pentru creşterea animalelor.

Nepăsarea noastră de acum va costa foarte mult generaţiile viitoare, având în vedere criza alimentară mondială care este pe drum şi care inexorabil se adânceşte pe zi ce trece.

În cele ce urmează voi prezenta o analiză a productivităţii pajiştilor montane din trecut şi a posibilităţilor de îmbunătăţire a situaţiei cu efectele economice ce se pot realiza pe acest important mod de folosinţă agricolă.

Producţia de iarbă a pajiştilor

Pentru a cunoaşte unde ne situăm cu producţia de iarbă a pajiştilor montane exprimată în substanţă uscată (SU) s-au luat ca bază datele din literatura de specialitate pentru pajiştile din România în comparaţie cu cele din Elveţia, ţară alpină cu tradiţie în gospodărirea pajiştilor (tabelul 1).

Din datele prezentate aici rezultă că pajiştile montane din ţara noastră aveau o producţie de aproape patru ori mai mică, respectiv 25,4 la sută faţă de cele din Elveţia, în medie pe ecartul 600-2000 m altitudine.

Orice analize am face şi orice explicaţii am găsi este foarte clar că pajiştile elveţiene sunt tratate ca şi celelalte culturi agricole, fiind fertilizate organic şi chimic cu un minim de 150 kg/ha azot (N) şi alţi fertilizanţi (P, K etc.), în vreme ce pe ale noastre nu se efectuează lucrări de gospodărire corespunzătoare şi îngrăşămintele nu sunt utilizate decât sporadic şi în cantităţi neînsemnate.

Prin abandonul pajiştilor montane din prezent situaţia producţiei de iarbă este şi mai scăzută decât în trecut din cauza înlocuirii covorului ierbos cu vegetaţie lemnoasă dăunătoare creşterii animalelor.

Eficienţa fertilizării asupra producţiei pajiştilor naturale

Primele cercetări privind productivitatea pajiştilor montane pe niveluri altitudinale au fost efectuate în Munţii Cindrelului, date care au stat la baza elaborării unor gradienţi altitudinali de productivitate pentru Carpaţi (tabelul 2).

Rezultatele obţinute în Munţii Cindrelului pun în evidenţă necesitatea fertilizării pajiştilor la un nivel minim de cel puţin N50 kg/ha care asigură dublarea producţiei actuale. În ceea ce priveşte eficienţa fertilizării în mod evident cel mai mare spor de substanţă uscată (SU) pe 1 kg de fertilizant NPK se obţine la nivelul de bază, 600-800 m altitudine, eficienţă care scade de cinci ori la nivelul maximal de 2000-2200 m.

Eficienţa fertilizării este bună până la 1200-1400 m pe pajiştile cu covor ierbos corespunzător dominat în principal de păiuş roşu (Festuca rubra) şi iarba vântului (Agrostis capillaris). Pentru pajiştile degradate invadate de părul porcului (Nardus stricta) pentru schimbarea compoziţiei floristice sunt necesare doze mai mari de îngrăşăminte care să fie aplicate la altitudini mari (1600-1800 m) cu eficienţă bună pentru o perioadă mai lungă de timp.

Astfel, pajiştile degradate de Nardus stricta după fertilizare se transformă în pajişti de Festuca rubra, Agrostis capillaris, Poa pratensis, Alopecurus pratensis şi alte specii valoroase din punct de vedere furajer.

Aplicarea îngrăşămintelor organice (gunoi, târlire etc.) şi chimice (NPK) pe pajişti are o influenţă determinantă atât asupra calităţii furajelor obţinute aici, cât şi asupra digestibilităţii componentelor organice şi minerale (tabelul 3).

Studiile efectuate pe pajiştile din Cindrel au demonstrat efectul benefic al îngrăşării pajiştilor asupra calităţii lor prin creşterea cu 50% a conţinutului în proteine, 30% în grăsimi, 21% în minerale, având concomitent şi indici de digestibilitate mai ridicaţi cu 19-46% faţă de furajele provenite de pe suprafeţe de pajişti nefertilizate.

TABELUL 1: PRODUCŢIA PE PAJIŞTI SEMINATURALE

Comparaţie Elveţia – România

* Aproximativ 75 N kg/ha fertilizant organic + 75 kg/ha îngrăşământ chimic
** Aproximativ 20 kg/ha N în majoritate din perioada de păşunat la o încărcare optimă şi foarte puţin gunoi şi aproape deloc îngrăşământ chimic

TABELUL 2: REZULTATE PRIVIND FERTILIZAREA

TABELUL 3: CALITATEA ŞI DIGESTIBILITATEA FURAJELOR

Diferenţierea calitativă a nutreţurilor de pe pajiştile neîngrăşate şi de pe cele îngrăşate la un nivel mediu (Media Păltiniş-Crinţ, 1200-1400 m altitudine)

Legendă:
SO – substanţă organică digestibilă
PB – proteină brută
GB – grăsime brută
SEN – substanţe extractive neazotate
Cel B – celuloză brută
Cen B – cenuşă brută