În anul 1948, ferma a fost expropriată şi trecută în proprietatea
statului. Se pune întrebarea dacă nu este vreo legătură între
expropriere şi decesul proprietarului acestei ferme, ambele în acelaşi
an, tragedii des întâlnite în acea perioadă de tristă amintire.

Inginer agronom, Agricultor W. Stephani

Dr. W. Stephani avea o inegalabilă înzestrare pentru difuzarea
rezultatelor cercetării, în special pentru culturile plantelor de
nutreţ şi pajişti, pe care le considera esenţiale pentru creşterea
animalelor. În toate rapoartele, pe lângă titlul de Inginer agronom,
adăuga în plus şi nobila profesie de simplu Agricultor, pe care a
practicat-o cu multă măiestrie şi abnegaţie.

La cel de-al XIII-lea Congres Agricol din 28 februarie 1937 de la Bucureşti, în Secţia I – “Tehnică Agricolă”, Dr. W. Stephani, „Inginer Agronom. Agricultor”, prezintă pe 30 de pagini un Raport General pentru Cultura plantelor de nutreţ din România, structurat în 4 capitole: Consideraţiuni generale; Păşunile şi fâneţele; Culturile de plante de nutreţ (Lucerna. Sparceta. Trifoiul roşu. Trifoiul încarnat. Alte feluri de trifoiuri. Măzărichea de primăvară şi borceagul. Dughia. Iarba de Sudan. Porumbul de nutreţ. Gaoleanul. Cartofii. Sfecla de nutreţ. Sfecla de zahăr) şi Concluzii, în care face propunerea înfiinţării “izlazurilor model”, câte unul în ficcare judeţ al ţării.

W. Stephani a desfăşurat de-a lungul vieţii o intensă activitate agricolă pe multiple planuri, în care dascălul şi specialistul de cea mai înaltă calitate profesională se împletea cu munca şi exemplul profesional de reuşită la Ferma cu plopi din Bod, cum îi plăcea să o numească. La toate acestea, adăugăm şi noi faptul că în anul 1932 a fost decorat de statul român cu Ordinul Meritul Agricol.

Cândva, în România se ameliorau pajiştile şi se produceau seminţe de plante furajere. Iar asta era o prioritate naţională!

Subsemnatul, în primăvara primului său an de activitate (1965) ca inginer şef la o Gospodărie Agricolă de Stat din regiunea Banat, am vizitat şi am cumpărat seminţe de graminee şi leguminoase perene de la ferma Bod, unde se produceau în continuare seminţe de ierburi şi mai ales se condiţiona întrega cantitate de sămânţă din reţeaua Gostat. Se face cuvenita menţiune, că în anul 1965 existau aici cantităţi mari de seminţe dintre cele mai cunoscute, unele, din păcate, uitate azi (raigras peren, raigras italian, păiuş de livezi, golomăţ, timoftică, obsigă nearistată, pir crestat, firuţă, trifoi roşu şi alb, ghizdei, etc.).

OAMENI CARE AU SCRIS ISTORIA AGRICULTURII

Din cele prezentate reiese activitatea de pionierat în domeniul culturii plantelor de nutreţ şi al pajiştilor începută la Feldioara şi Bod de Dr. W. Stephani, care pe nedrept a fost aproape uitată. Numele său poate să stea alături de alţi mari agronomi pe care i-a dat ţara Bârsei, şi anume: academicienii Prof. dr. Irimie Staicu (Agrotehnică) din Cristian, şi Prof. dr. Vasile Velican (Fitotehnie) din Hărman, la care se adaugă primul nostru doctor în agronomie Prof. dr. George Maior (Agrofitotehnie), născut la Şercaia, în Ţara Făgăraşului. Sper ca modesta mea contribuţie să fie un început pentru alte investigaţii mai amănunţite asupra vieţii şi activităţii acestor iluştri înaintaşi ai agriculturii româneşti.

MEMORIU PENTRU „FERMA MEA MICĂ”

Într-un memoriu adresat Comitetului Comunal pentru reformă agrară Bod, în 9 aprilie 1945, Dr. W. Stephani îşi prezintă activitatea în sprijinul păstrării proprietăţii lui, al fiului Kurt (inginer agronom) şi al surorii Ana Tontsch, care împreună aveau 73 ha, fiecare sub 50 ha.

Cităm din Arhivele Naţionale, Direcţia jud. Braşov, fond “Primăria Feldioara”, dosar nr. 49/1945, filele 1-16: “Am făcut începând din anul 1921 pe proprietatea mea modestă nenumărate încercări agricole cu diferite soiuri de plante noui, cu diferite metode de cultură, popularizând rezultatele lor în întreaga regiune, producând cantităţi însemnate de diferite seminţe selecţionate şi în special seminţe de ierburi, mult timp ca singurul producător în ţară, am executat pe proprietăţile mele îmbunătăţiri funciare exemplare şi am fost primul colaborator ştiinţific şi practic dintre plugarii saşi cu diferitele instituţii agricole ale ţării şi anume: Institutul de Cercetări Agronomice (n.r. al României) din Bucureşti, Centrala cultivatorilor sfeclei de zahăr, în mai multe Comisii ale Ministerului de Agricultură (Comisia păşunilor, Comisia zootehnică, Comitetul naţional al laptelui, Comisia specială a zahărului) membru în Consiliul Superior de Agricultură şi în Consiliul fostei Uniuni a Camerelor agricole etc.

Am lucrat aproape fără întrerupere şi foarte activ ca membru în Consiliul Camerei de Agricultură Braşov, unde m-am bucurat în general de o foarte amicală şi reuşită colaborare cu colegii mei ingineri agronomi şi plugari români.

Nu cred că a mai existat în ultimii 31 ani de când fac agricultură pe teren în mod exemplar şi îndrumător un alt agricultor sas, care să fie colaborat mai strâns ca mine cu agricultorii români, aşa am înţeles să-mi îndeplinesc misiunea mea ca plugar fruntaş, bine pregătit şi bun cetăţean al ţării mele, unde trăiesc, unde am proprietatea şi îmi caut fericirea mea şi a familiei mele.

Până acum am avut satisfacţia sufletească, că prin munca mea ca agricultor pe o proprietate aşa de mică, am transformat un teren umed mlăştinos, plin de bălţi şi expus inundaţiilor, într-un teren cultivat ca model şi productiv pentru anumite ramuri de cultură.

În consecinţă, ferma mea mică, retrasă şi foarte greu accesibilă, a fost vizitată inainte de războiu, anual de 1000-1500 vizitatori din toată ţara şi din străinătate. O frumoasă recunoştinţă mi s-a acordat prin faptul că în anul 1941 am fost numit membru fondator al Academiei de Agricultură a României.”