După anul 1990, gestionarea eficientă a acestor terenuri a fost aproape inexistentă, fără ca cineva să-și asume responsabilitatea acestei situații (din partea utilizatorilor sau a administratorilor). De altfel, în ultima perioadă, lipsa unei legislații specifice privind valorificarea pajiștilor permanente a accentuat fenomenul de degradare, în condițiile în care o mare parte din aceste suprafețe a fost subvenționată, dar fără ca un anumit procent din aceste ajutoare să fie destinat finanțării unor lucrări de ameliorare a acestor terenuri.
De ce apar dezechilibre în compoziția floristică a pajiștii?
În comparație cu o pajiște degradată, o pajiște echilibrată din punct de vedere floristic cuprinde trei tipuri de specii de plante, cu o anumită proporție optimă de participare în structura covorului vegetal, grupate, după importanța lor economică, astfel: specii bune și foarte bune de graminee de pajiști (între 50 și 70%), ce asigură densitatea și productivitatea pajiștilor; specii de leguminoase anuale și perene (între 10 și 30%), ce asigură ameliorarea solului și calitatea ierbii; specii din alte familii botanice (între 10 și 30%), considerate specii de buruieni (dar unele din ele ameliorează apetitul furajului).
În urma observațiilor și determinărilor efectuate în diverse zone de amplasare a pajiștilor, s-a constatat o reducere puternică a speciilor valoroase din structura floristică a pajiștilor (sub 40% a gramineelor și sub 3% a leguminoaselor), în favoarea speciilor cu valoare furajeră scăzută (peste 30%). Această degradare florisitcă influențează direct producția și calitatea furajului de pajiște prin: valoarea pastorală foarte scăzută (VP<30), valoarea furajeră relativ mică (VFR<80), capacitatea de pășunat scăzută (CP<0,4), producție de fitomasă foarte scăzută (între 3 și 5 tone/ha).
Structura floristică a tuturor tipurilor de pajiști permanente este dată de efectul conjugat al următorilor trei factori: tipul de sol, condițiile climatice staționale și modul de exploatare. Dacă între acești factori nu există o relație stabilă, de lungă durată, degradarea floristică apare într-un timp relativ scurt, iar perioada de refacere sau de ameliorare se realizează într-o perioadă lungă de timp.
Factori naturali de degradare a pajiștilor
Cauzele naturale de degradare a pajiștilor sunt determinate de caracteristicile agrochimice ale solurilor și de particularitățile locale ale condițiilor climatice. Astfel, în proporție de peste 60% din suprafață, pajiștile permanente din țara noastră sunt instalate pe soluri cu reacție acidă, ce determină o scădere accentuată a speciilor de leguminoase în favoarea unor specii cu valoare furajeră foarte scăzută (Nardus stricta). Excesul prelungit de umiditate în sol, fără executarea unor lucrări de drenare a apei, duce la apariția unor specii adaptate la acest regim de umiditate (de exemplu, piciorul cocoșului), lipsite de valoare furajeră pentru animale. De asemenea, temperaturile scăzute din timpul iernii sau de la începutul primăverii, cât și perioadele secetelor de vară afectează puternic structura floristică a pajiștilor, prin dispariția unor specii valoroase de graminee și de leguminoase de pajiști, în favoarea speciilor mai puțin valoroase, dar mai bine adaptate acestor condiții.
Jumătate din efectivul național de oi și capre folosesc 10% din pajiștile României
Metodele de exploatare sunt cauzele principale ale degradării floristice a pajiștilor, determinate de supraexploatarea sau subexploatarea pajiștilor. Aceste două moduri de exploatare nu țin seama de încărcătura (capacitatea) optimă de pășunat (numărul de animale), determinată în funcție de potențialul de producție a pajiștilor pe durata perioadei de pășunat. În condițiile din țara noastră, pajiștile de câmpie sunt cel mai mult afectate de supraîncărcarea acestora, iar pajiștile de deal, și mai ales de munte, sunt degradate floristic din cauza subîncărcării cu animale. În România s-a ajuns în situația paradoxală ca peste 50% din efectivele de ovine și caprine să fie concentrate în zona pajiștilor de câmpie, care nu reprezintă mai mult de 10% din suprafața totală a pajiștilor permanente.
La aceste două moduri de exploatare, care degradează structura floristică a covorului vegetal, se adaugă numeroase alte cauze determinate de neaplicarea unor lucrări speciale de ameliorare:
– pășunatul continuu (în proporție de peste 80% la nivel național), fără existența repausului de refacere vegetativă a plantelor;
– extinderea pășunatului pe timp de iarnă (acest tip de pășunat determină dispariția unor plante tinere, provenite din autoînsămânțarea de la sfârșitul verii – începutul toamnei a unor specii valoroase de pajiști);
– pășunatul pe timp nefavorabil (precipitații abundente sau de lungă durată, ce determină excesul de umiditate a solurilor); – lipsa lucrărilor de corectare a dezechilibrelor în nutriția plantelor de pajiști și a lipsa unor măsuri de reducere a ponderii unor specii nevaloroase, care afectează calitatea pajiștilor și starea de producție și de sănătate a animalelor.
În numerele ulterioare ale revistei, vom prezenta și măsurile posibile de corecție a pajiștilor degradate din punct de vedere floristic.
OPRIȚI FENOMENUL DE DEGRADARE A PAJIȘTILOR!
Legislația în domeniu, apărută în ultimii ani (OUG nr. 34/2013, HG nr. 1064/2013, Legea 86/2014, Legea 16/2016), ar putea să stopeze starea de degradare a pajiștilor din România, cu condiția finalizării și aplicării amenajamentelor pastorale, ce devin obligatorii începând cu data de 01.01.2018, pentru fiecare deținător de pajiști și pentru utilizatorii ce concesionează aceste suprafețe. În prezent, la nivelul țării, din cele 4,6 milioane de hectare de pajiști, s-au finalizat mai puțin de 3% din suprafață cu proiecte de amenajamente pastorale.
Articol publicat in revista Ferma nr.6(167) 1 – 14 aprilie 2016
