Una dintre concluziile desprinse în fiecare an când sunt inundaţii în ţară este tocmai funcţionarea defectuoasă a amenajărilor de combatere a eroziunii solului, amenajări care ar fi putut limita din pagubele produse de furia apelor.
Pe sub ochii noştri se iroseşte o avuţie incomensurabilă cu care ne-a înveşnicit bunul Dumnezeu – pământul! Dacă nu intervenim la timp pentru a stopa fenomenul erozional, viitoul ne va arăta acuzator cu degetul.
Specialiştii afirmă că un centimetru de sol fertil se regenerează într-un veac! Or, această bogăţie – pe care multe alte ţări şi-ar fi dorit să o aibă – se pierde iremediabil, spulberată de vânt sau roasă de apă.
Lipsa de reacţie, indiferenţa şi nepăsarea se manifestă pregnant la nivel instituţional. Nu există o strategie privind problematica acestui domeniu, au apus de mult specializările în îmbunătăţiri funciare şi tot mai puţine sunt locurile la facultăţile tehnice (dacă acestea din urmă nu s-au desfiinţat sub „eroziunea” unei politici falimentare în învăţământul universitar!).
În arealul îmbunătăţirilor funciare, specialiştii sunt din ce în ce mai puţini, iar cei care care mai există nu-şi găsesc un loc de muncă adecvat pregătirii lor. Fostele întreprinderi de îmbunătăţiri funciare au fost devalizate cu bună ştiinţă de lacomii lupi ai tranziţiei! În urma unei restructurări de faţadă, s-au desfiinţat regiile autonome şi a rămas o biată agenţie naţională cu filiale judeţene – o formă fără fond(uri)! – care se ocupă, chipurile, mai mult de irigaţii. Or, nu mai este de mult nici un secret, şi această activitate este mult subfinanţată!
Obiectivele în domeniul combaterii eroziunii solului aproape că au dispărut de pe harta investiţiilor. Ce să mai vorbim despre vreo strategie naţională! Nu este ea elaborată pentru zona de irigaţii care, se spune, ar fi o prioritate naţională, însă şi aceasta mai mult la modul declarativ al oficialilor Ministerului Agriculturii. Dar solul este suportul producţiei agricole. De ce n-ar fi şi pământul o prioritate naţională?!
Dar cine să ierarhizeze priorităţile, cine să facă agenda interesului public? Nu se mai găsesc oameni bătăioşi, cu verticalitate şi cu destulă irigare în instalaţie, care să se bată cu adevărat pentru interesele reale ale agriculturii, ale fermierilor. Posturile blocate, încadrarea unor tineri fără pregătirea şi experienţa necesară pe criterii politice sau clientelare, care mai mult încurcă decât să dinamizeze activitatea, fractura între generaţiile de specialişti în îmbunătăţiri funciare… ei bine, toate au făcut din MADR o instituţie inertă, fără „personalitate juridică”!
Fenomenul erozional este un proces natural şi nu cauzează probleme grave dacă nu este accelerat de om printr-un management defectuos al terenului. Milioanele de producători agricoli din România nu cunosc normele elementare de agrotehnică erozională. Încă se ară din deal în vale, încă se defrişează perdelele de protecţie antierozionale, câte au mai rămas “pe picior”. Iar cei care ştiu aceste norme de bune practici şi vor să le aplice nu sunt sprijiniţi şi încurajaţi de către stat.
Se ştie că APIA acordă subvenţia la suprafaţa de hectar cultivat. De ce producătorul agricol, cel care doreşte să facă agrotehnică antierozională, care vrea să aibă grijă şi să-şi menţină lucrările de combatere a eroziunii de suprafaţă, să nu primească un sprijin financiar suplimentar mai consistent? Pentru că acest fermier are grijă de singura bogăţie ce nu se poate volatiliza în ţara asta prin furt – PĂMÂNTUL! Nu se poate fura, dar ni-l poate lua vântul şi apa!
