Sunt de acord că multă lume și-a prins gâtul în lațul crizei laptelui.
L-am întrebat de ce nu a dat cheag laptelui. De ce nu a încercat să-l proceseze măcar așa cum o făceau țăranii pe vremuri? Mi-a răspuns că nu mai cumpără nimeni nici brânza. “Atunci e o problemă, colega”, i-am răspuns. Fermierul trebuie să se apuce de altceva, dacă ceea ce produce nu are finalitate în comercializare!
Tot colegul meu bun (are suflet de poet) susținea sus și tare că rolul fermierului e să producă cât mai mult, nu să meargă la piață. Aici am fost doar un pic de acord cu el. Dar, din păcate, nu există nici politici și nici acei intermediari care să rezolve problema (cum ar fi putut fi noile Camere Agricole), iar acolo unde totuși există un intermediar, aceștia sunt priviți ca „samsari” și ”mafioți”. În mare parte, o Cameră Agricolă ar putea fi liantul dintre cerere și ofertă. Cât privește sfânta regulă a cererii și ofertei, ce pot să spun altceva decât că recunosc că e în defavoarea economiei noastre vizavi de principalii concurenți. Atât istoric, cât și filosofic! Noi am fost lipsiți mai mult de o jumătate de veac de la acestă regulă sfântă a economiei de piață. Între timp, prin Europa s-au creat cooperative cu veleități multinaționale, care adună, procesează și comercializează lapte chiar și din șapte țări europene. Adevărate ”piscuri de tip Everest” în fața sporadicelor “movilițe” de pe la noi. E o luptă mai mult decât inegală.
Facem agroturismul cu produse din supermarket
Am putea avea speranța mobilității zonale, dar din păcate “movilițele” noastre sunt bătute în “piroaie” lungi și ruginite (a se citi orgolii și frustări). Ar fi nevoie mare de adaptarea discursului pentru piață, a marketingului, dar și a unei minime comunicări. A căutării de piețe de desfacere înaintea oricărei construcții productive. Pentru că lumea are nevoie de mâncare bună. Iar dacă știm să o facem, trebuie să învățăm să o și vindem. Ar fi minunat să atragem turiștii, dar nu avem autostrăzi. Să umplem casele din Carpați cu produse montane de calitate. Pentru că ne caută lumea de când prințul Charles ne-a făcut cunoscuți. Iar noi le punem pe masă cașcaval (mai bine zis o pastă ciudată) de la market. Agroturismul se face cu produse din supermarket, în loc să se folosească produsul local. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că nu știm să ne vindem marfa. Chiar și atunci când vine omul de la oraș să cumpere din poarta fermierului, acesta din urmă se uită să vândă la un preț mai mare decât găsește clientul în magazine, fără să plece cu mașina de acasă. Și nu pot să nu mă întreb: de unde această calicie?! Dar, din fericire, sunt și exemple funcționale, care pot fi urmate, dar aproape nimeni nu vrea să înțeleagă că afacerile nu sunt jocuri piramidale în care bagi un leu și câștigi opt. Ci mai degrabă invers: investiții mari cu o prognoză a ratei profitului de 10-20 la sută anual. Dar gândite pe termen lung. Însă la noi, culmea, câteodată e mai scump decât pe Coasta de Azur. Iar la marile sărbători creștine se umflă și mai abitir prețurile. Și nu pot să nu remarc aceeași tendință de umflare forțată a profitului imediat, cu prețul pierderilor pe termen lung.
Își dau mâna peste realitatea economiei
Eu cred că cine vrea să facă afaceri, chiar și în agricultură, trebuie să înțeleagă mecanismul economiei de piață. Altfel vor fi sortiți pieirii. Oricâte subvenții și ajutoare i s-ar pompa în afacere. Atâta timp cât Parlamentul, Guvernul și asociațiile fermierilor (deși una, cică, e a lui Baciu, alta a lui Frânc etc.) își vor da mâna peste realitatea economiei. Adică, așa cum ar fi spus bunicul meu, pun în continuare căruța înaintea boilor. Iar pentru că boii erau oricum jigăriți, s-a hotărât trecerea lor la împinsul căruței agriculturii. Spre hududoi (prăpastie). Acolo unde se aruncă gunoaiele satului ca să nu ne facem de râs. Nimeni nu s-a gândit atunci să hrănească animalele, apoi să le țesale înainte de a le reînjuga la o căruță proaspăt unsă. Au început să viseze cu toții la boi cu ștaif puși la căruțe strălucitoare. Precum în basme. Dar ce să vezi!? Și boii ăștia noi sunt tot boi. Cer mâncare și țesală, mai dihai decât cei aruncați. Și mai au și pretenții la potcovit.
Articol publicat in revista Ferma nr.11(172) 15 – 30 iunie 2016
