Păianjenul roșu comun (Tetranychus urticae), acest mic acarian, este considerat un dăunător problemă pentru culturile de legume (din câmp și spații protejate), livezi (mai ales piersici/nectarini), vița de vie, culturi de câmp (soia) și, în unele cazuri, pentru cultura de porumb. În ultimul timp au apărut informații referitoare la extinderea acestui dăunător și la alte culturi agricole, cum ar fi floarea soarelui!
Dăunătorul este o specie polifagă, cu peste o sută de plante gazdă, din flora spontană și plante de cultură, având o răspândire generalizată în toată țara. Adultul nu se prea vede cu ochiul liber, având dimensiuni mai mici de 0,5 mm. Există diferențe între femela hibernantă și femela din generațiile de vară, precum și între femele și masculi, dar acest lucru este de interes mai mult pentru entomologii agricoli.
Capacitate mare de înmulțire: 5-6 generații pe an
În condițiile țării noastre, păianjenul roșu comun prezintă 5-6 generații pe an. În spațiile protejate se poate înmulți fără întrerupere, tot timpul anului. În alte zone ale lumii, cum ar fi SUA, dăunătorul prezintă 7-10 generații în câmp.
Acarianul iernează în câmp ca femelă adultă, sub scoarța copacilor, în crăpăturile tocurilor de la răsadnițe etc. Primăvara, adulții se instalează pe partea inferioară a frunzelor plantelor spontane, după care migrează pe plantele de cultură. La o temperatură a aerului mai ridicată de 12oC, femelele depun ouăle la 5-7 zile de la apariție. În funcție de condițiile climatice, într-un interval de aproximativ 30 de zile, o femelă poate depune între 70 și 110 ouă (în unele cazuri, chiar și 150 de ouă). Perioada de incubație este de 5-7 zile, în timp ce dezvoltarea larvelor durează între 10 și 15 zile. Perioada de dezvoltare a unei generații este cuprinsă între 15 și 28 de zile. De cele mai multe ori, generațiile se suprapun în câmp.
Temperatura optimă pentru creșterea și dezvoltarea păianjenului roșu este cuprinsă între 15 și 30oC. Factorul determinant pentru manifestarea atacului cu intensitate ridicată este seceta. Chiar și în cazul unor temperaturi moderate, dacă este secetă, atacul în câmp va avea o intensitate ridicată. Ploile care survin în această perioadă reduc atacul.
Cum această vară se preconizează a fi secetoasă, acest lucru înseamnă condiții favorabile pentru apariția și dezvoltarea acestui dăunător în lanurile de soia.
Doar șase substanțe active pentru combaterea acestui dăunător problemă
Recomandărie clasice de prevenie se refereau la efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru distrugerea femelelor hibernante după culturile ce au prezentat atac puternic, cultivarea plantelor la o densitate optimă și distrugerea buruienilor care pot fi o gazdă intermediară pentru păianjenul roșu. În sistemele moderne de producție, cum mulți fermieri efectuează lucrări minime ale solului, sunt necesare și alte măsuri preventive sau curative.
Combaterea biologică se recomadă pentru unele culturi cum este hameiul, prin folosirea acarianului prădător din specia Phytoseilus riegele, crescut în condiții controlate, de seră. În caz de infestare puternică, se instalează în câmp 2-4 acarieni prădători/5 plante de hamei. Din păcate, în cazul unor culturi de câmp care ocupă suprafețe mari, această metodă de combatere este neviabilă din punct de vedere economic.
Combaterea chimică. Există numeroase referințe în literatura de specialitate despre rezistența acestei specii la acaricide. Principala cauză este dată de capacitatea mare de înmulțire a dăunătorului, precum și de durata scurtă de dezvoltare a unei generații. Ba mai mult, păianjenul roșu comun este considerat una dintre speciile care a dezvoltat o rezistență la mai multe pesticide de-a lungul timpului, devenind un dăunător problemă în multe zone ale lumii. De asemenea, schimbările climatice pot influența pozitiv dezvoltarea acarienilor. De exemplu, în condițiile țării noastre, toamnele lungi și secetoase, pot avea ca efect creșterea numărului de generații în câmp și, ca urmare, creșterea rezervei biologice.
În prezent, în țara noatră a fost omologat un număr relativ redus de substanțe active pentru combaterea acestui acarian fitofag. Pentru toate culturile (inclusiv legume, livezi, viță de vie etc), în codexul produselor fitosanitare pe anul 2013 sunt menționate următoarele substanțe active: fenbutatin oxid, fenpiroximat, hexithiazox, spirodiclofen, clofentezin și pyridaben. În total, șase substanțe active, un număr destul de mic, raportat la numărul mare de plante gazdă cultivate.
• La cultura porumbului nu există încă o metodă standardizată pusă la punct pentru țara noastră privind momentul efectuării tratamentului.
În literatura de specialitate din SUA se menționează că în cazul în care se găsesc colonii active de acarieni pe o treime din frunzele de pe o plantă la 50% din totalul plantelor monitorizate sau când 15-20% din suprafața frunzei este acoperită de păienjenișul caracteristic, se impune efectuarea tratamentului în vegetație cu un acaricid.
În România situația atacului mare de acarieni la porumb nu este încă frecvent întâlnită, deși există semnale de la fermieri privind acest fapt. Din acest motiv nici nu sunt omologate acaricide pentru porumb.
• La cultura soiei, înainte de aplicarea unui tratament în vegetație, trebuie efectuate sondaje în câmp pentru a vedea dacă s-a atins pragul economic de dăunare (PED) – 5-6 acarieni (adulți și/sau nimfe)/plantă. Frunzele din partea de jos, de mijloc și superioară a plantei se examinează cu ajutorul unei lupe (x10). Se constată prezența sau absența adulților, a nimfelor sau a ouălelor. Atacul se depistează cu ușurință după prezența unei țesături mătăsoase laxe, pe care se observă circulând numeroși acarieni.
O altă metodă simplă de estimare a densității acarienilor este scuturarea frunzelor deasupra unei foi albe. Adulții se recunosc cu ușurință deplasându-se pe foaia albă. În literatura de specialitate se mai menționează o altă metodă de estimare a densității dăunătorului în funcție de procentul de frunze cu simptome de atac. Când frunzele sunt atacate în proporție de 10-15%, se recomandă efectuarea tratamentelor. În acest caz însă trebuie diferențiate foarte bine simptomele cauzate de atac de cele care au ca sursă alte stresuri.
Pentru cultura soiei sunt omologate următoarele produse: Memento SC (0,5 l/ha), Ortus 5 SC (0,5 l/ha), Nissorun 10 WP (0,4 kg/ha), Envidor 240 SC (0,3 l/ha). În practica agricolă se efectuează doar un tratament în vegetație pe an la soia, dar trebuie urmărită cu atenție evoluția PED-ului.
Este important de menționat că în prezent, în cadrul Colectivului de Protecție a Plantelor de la INCDA Fundulea sunt testate în vederea omologării și alte produse pentru combaterea în vegetație a păianjenului roșu comun.
Emil GEORGESCU
INCDA Fundulea
CUM DĂUNEAZĂ ACEȘTI MICI ACARIENI?
Adulții și nimfele se găsesc pe fața inferioară a frunzelor, pe care o înțeapă, sugându-i sucul celular. Frunzele atacate se decolorează și capătă un aspect mozaicat caracteristic. Ulterior se îngălbenesc, se necrozează, se usucă și cad. Ca urmare a atacului, capacitatea fotosintetică a frunzelor scade, are loc pierderea apei din țesuturile atacate, plantele stagnează în dezvoltare, iar producția se reduce considerabil. Atacul se poate manifesta și pe organele florale, caz în care acestea avortează.
În literatura de specialitate se menționează faptul că atacul la inflorescențe este foarte periculos în cultura hameiului.
La cultura soiei, atacul se manifestă pe toată perioada de vegetație a culturii. În condițiile țării noastre, importanță economică prezintă atacul generațiilor III și IV. La început, atacul la soia se poate confunda cu stresul cauzat de secetă. Ulterior, frunzele atacate se decolorează, se îngălbenesc, se necrozează, devin brune și cad. Pagube mari de recoltă survin când atacul are loc în faza de înflorire. În acest caz, pierderile pot ajunge la 40-60% din producție. În literatura de specialitate din SUA s-a menționat existența unor diferențe între soiurile de soia privind sensibilitatea la atacul acestui acarian, dar nu s-a identificat încă mecanismul de rezistență al plantelor pentru păianjenul roșu.
În cultura porumbului, păianjenul roșu se poate găsi distribuit uniform pe toată planta. Frunzele atacate la început sunt clorotice, apoi se îngălbenesc. În unele cazuri frunzele devin alb-gălbui. Simptomele nu apar de regulă pe toată suprafața frunzelor, ci doar pe unele porțiuni. Atacul este periculos când se manifestă între faza de apariție a paniculului și umplerea boabelor. Dacă atacul se suprapune cu o perioadă de secetă accentuată, plantele de porumb se usucă mai repede, iar pierderile cantitative de producție pot fi ridicate. În țara noastră, deocamdată sunt rare cazurile de atac masiv la porumb.
