Plata taxelor de către fermieri ar fi nu numai incorectă, dar și imorală. Și imposibil de aplicat echitabil în practică. De ce? Argumentăm în cele ce urmează.
Ce este amprenta de carbon?
De mai bine de două decenii, cercetătorii din domeniul mediului încearcă să găsească un instrument sintetic care să permită evaluarea gradului în care fiecare factor component al unui sistem (ecologic, economic, social etc.) aduce prejudicii sistemului.
Au existat diverse încercări de a defini astfel de factori, începând cu amprenta ecologică și sfârșind cu alții, mult mai greu de explicat. Din motive practice, s-a renunțat. Până când niște specialiști au descoperit un nou… bau-bau: amprenta ecologică! Într-o definiție simplă, aceasta reprezintă cantitatea de dioxid de carbon pe care o anumită entitate – agent economic, gospodărie, fermă, persoană etc. – o eliberează în mediu, într-un interval dat.
Putem face un calcul realist?
Toate bune și frumoase. Aparent simplu și obiectiv. Dar numai aparent. Teoretic pare foarte simplu de măsurat cât dioxid de carbon emite în atmosferă o fabrică, de exemplu. Se măsoară emisiile de la gurile de evacuare și gata calculul. Dar numai aparent. Căci, la acestea ar trebui, pentru un calcul judicios, să se adauge emisiile mașinilor cu care angajații vin la lucru – la o uzină cu mii de angajați acestea însumează cantități semnificative – ca și emisiile din alte surse secundare. Dar, totuși, cu oarecare marjă de eroare, s-ar putea face un calcul realist.
De ce nu se pot face calcule în cazul fermelor?
Imediat ce trecem la domeniul agricol, orice calcul devine de-a dreptul hazardat. După cum știe toată lumea, plantele sunt cel mai important fixator de azot de pe Planetă. Ele preiau dioxidul de carbon din atmosferă și, prin metabolismul lor, îl transformă în compuși organici complecși. Așadar, din start trebuie să pornim de la premisa că sistemele agricole aduc beneficii mediului, prin fixarea carbonului.
Dar cât carbon fixează o fermă? Această întrebare naște o problemă care poate fi, eventual, rezolvată punctual pentru câte o fermă, dar în nici un caz la modul general.
3 variabile de luat în calcul
1. Fiecare plantă, indiferent că este utilă sau este o buruiană, fixează carbon. Astfel, o fermă în care culturile sunt îmburuienate, deși va fi mai puțin eficientă din punct de vedere al producției, va sechestra, probabil, mai mult carbon decât una în care buruienile sunt combătute eficient. Am adăugat „probabil” luând în considerație faptul că plantele de cultură ar putea să se dezvolte mai puțin în prezența buruienilor și, atunci, să sechestreze mai puțin carbon.
2. O altă variabilă importantă este tipul culturilor. Fiecare folosește o anumită cantitate de dioxid de carbon pentru a se dezvolta.
3. În sfârșit, dar fără a epuiza lista, lungimea zilei determină și ea cantitatea de dioxid de carbon absorbită, căci asimilarea carbonului din atmosferă se face doar în prezența luminii.
Deci, cine se prinde să calculeze?
Ce se întâmplă cu carbonul sechestrat în sol?
Pentru un calcul corect și echitabil trebuie luate în calcul și emisiile de dioxid de carbon ale fermei. Cele provenite de la utilajele cu care se fac lucrările sunt ușor de cuantificat. Dar cine poate evalua cantitatea de dioxid de carbon pe care plantele dintr-o zonă, și nu neapărat fermă, o elimină prin respirație în timpul nopții?
Cea mai importantă întrebare, însă, este ce se întâmplă cu carbonul sechestrat? Cât din el rămâne pe loc și cât este din nou transformat în dioxid de carbon, după recoltare?
Câteva situaţii concrete
De exemplu, în cazul unei culturi de grâu, pot apărea mai multe situații diferite:
1. Boabele recoltate sunt folosite pentru alimentație, iar paiele sunt utilizate ca așternut pentru animale și, apoi, compostate și transformate în îngrășământ. În această situație, cea mai mare parte a carbonului rămâne sechestrat.
2. În schimb, dacă paiele sunt transformate în peleți utilizați pentru încălzire, atunci o mare parte din carbonul sechestrat revine în atmosferă. Între cele două situații extreme, desigur că există o mulțime de alte situații intermediare.
3. Un alt exemplu îl constituie culturile de tutun. În proporție de 90% carbonul sechestrat în plante va fi eliberat din nou în atmosferă, prin logica acestei culturi. Ba chiar cu un plus substanțial rezultat în urma activității de prelucrare…
4. O situație similară apare și în cazul culturilor energetice, indiferent care ar fi ele!
ÎN LOC DE CONCLUZIE…
Fără a lungi prea mult vorba, consider că adoptarea criteriului amprentei de carbon ca un factor de evaluare a fermelor, fie pozitivă, fie negativă, nu ar conduce decât la inechități. Nu este posibilă o evaluare reală a amprentei de carbon a unei ferme! Prin urmare, eventuale taxe și impozite ori, dimpotrivă, a unor bonusuri și subvenții, fixate pe acest parametru nu ar duce la nimic bun. Evaluarea ar fi întotdeauna subiectivă și ar face loc unor abuzuri!
Sunt convins că aceste aspecte nu le-au scăpat nici factorilor de decizie de la Bruxelles și nici partenerilor de dialog. Așa că de-aia zic: „Mai lăsați-o cu bau-baul ăsta. Nu păcăliți pe nimeni!”
un articol de
ALEXANDRU GRIGORIEV
