Că nici vremea nu mai ţine cu românul ne-o dovedeşte trista experienţă
a ultimilor ani de secetă şi de temperaturi extreme, de inundaţii şi
grindină, de prăpăd total în majoritatea zonelor de cultură. Că
vremurile sunt cum sunt, simţim cu toţii şi din plin. Aşa se face că
agricultura noastră scârţâie din toate încheieturile, suferind de prea
multă nepăsare şi neştiinţă, în timp ce agricultura vest europeană,
bine subvenţionată şi susţinută prin programe reale de intervenţie,
asigură 80 la sută din necesarul zilnic de hrană al românilor.
S-a vorbit şi se vorbeşte atât de mult despre „potenţialul” nostru
agrar şi despre cât de „prea mult” importăm, încât subiectul şi mai
sperie pe nimeni. Nici măcar pe cei care, măcar de ochii lumii, ar
trebui să tresară la auzul acestor nenorociri care ţin locul
productivităţii şi eficienţei în agricultură.
Depăşiţi de multe ori de situaţie, cei care hotărăsc viitorul
agriculturii se limitează la a constata şi la a ridica din umeri.
Nimeni nu îşi asumă vreo răspundere, căutând şi invocând în permanenţă
alte scuze şi alţi vinovaţi.
Între timp, agricultura noastră merge mai departe. Cum, cu ce şi cât mai poate. Este nevoie de tehnologizare? Agricultorul român ştie asta. A depus proiecte, a încercat să acceseze un credit mai avantajos, dar s-a lovit de veşnicele probleme: banii europeni există dar România nu este în stare să-i gestioneze şi să dea drumul finanţărilor, garantarea creditului sună frumos în gura ministerului dar lipseşte cu desăvârşire, preţuri şi măsuri de intervenţie sunt dar nu se aplică…
Şi uite-aşa agricultorul român se trezeşte singur pe o piaţă unde competiţia e acerbă, fără să aibă puterea să concureze pe cineva.
E mai mult decât evident că nu reuşim să aplicăm aşa cum ar trebui normativele şi regulamentele europene, că nu reuşim să dăm odată drumul banilor spre agricultura românească, pentru a susţine poate singurul sector al economiei autohtone cu care am putea ieşi fără probleme în faţa multor „state dezvoltate”.
Dincolo de preţul foarte mic al grâului, de preţul ruşinos de scăzut al laptelui, dincolo de discuţiile inutile şi interminabile şi de lipsa unor măsuri coerente în sistemul agricol, să nu uităm că anii trec şi angajamentele pe care ţara noastră şi le-a asumat prin Tratatul de aderare cad rând pe rând. Cine ar trebui să răspundă pentru asta? Şi când? Şi până când va fi agricultura noastră câmpul de bătaie al intereselor străine, fără un minim de protecţie şi fără vreo perspectivă de mai bine?
Cruntă soartă avem să fim contemporani cu asemenea paradoxuri! România, ţara agricolă cu oameni devotaţi, instruiţi, dornici să se dezvolte şi să investească. România cu terenuri, păşuni şi potenţial productiv la care alţii doar visează frumos. România, ţara agricolă… fără agricultură.
