Desigur, mă refer la satul meu şi prin extensie şi la altele, de până la 1965, când şi cât încă războiul de ţesut mai cadenţa cu bătăile sale scurgerea timpului şi asigura fiecărei case, unde o săteancă îl anima, independenţa aproape totală faţă de statul căruia îi aparţinea.

Niciodată statul nu a ştiut ce datorează şi cum să mulţumească sătencei şi familiei sale pentru câtă libertate i-au acordat, să-şi rezolve alte treburi, prin independenţa economică pe care şi-au creat-o cu mâinile şi cu mintea lor.

Mi-e teamă că statul, generic vorbind, nu se va mai întâlni niciodată cu o ţară de oameni, cărora, eventual, să le aducă la „bolta” din sat, sare, petrol şi cam atât. În rest, rezolvându-se totul în interiorul gospodăriei şi al satului.

Ce s-a întâmplat cu veşnicia, după acel an 1965, nu ştiu, dar, am aşa nişte speranţe nemotivate clar şi cu rădăcini ce parcă vin mai puţin din pământ şi mai mult din cer, că s-a aciuat ea pe undeva şi că nu i-a părăsit şi nici nu-i va părăsi niciodată pe Manole, pe Făt-Frumos şi pe Mioriţa.

Modul de viaţă sătesc excela până la profunzime în îmbinarea unei independenţe economice aproape totală cu dependenţa socială, culturală, administrativă, morală, juridică, etică, estetică a unora faţă de alţii şi a tuturor faţă de biserică şi stat. Practicarea în fiecare casă ţărănească a tuturor „meseriilor” necesare asigurării desfăşurării vieţii, într-o aşa numită economie naturală, făcea din fiecare casă o casă- ţară.

Deosebit de puţine erau, în satul patriarhal românesc, dotările necesare diverselor faze ale activităţilor practicate în casă sau în câmp, pe care să nu le aibă în posesie individuală fiecare gospodărie. În ceea ce priveşte executarea unor obiecte cu grad de dificultate mai mare, cum ar fi o roată de car, un jug pentru vite, o casă sau altă construcţie, satul avea, lăsat de la Domnul, măcar câte unul din locuitorii săi cu abilităţi native şi apoi şi cultivate, pentru fiecare asemenea trebuinţe.

În această nesfârşită diviziune socială a muncii, la fel s-au întâmplat lucrurile şi cu „acoperirea” altor trebuinţe ale satului ancestral şi aşa a apărut la nevoie, moaşa satului, bocitoarea satului, vraciul (vrăjitorul) satului, muzicanţii satului, starostele nunţilor etc.

În acest context, dar în altă ordine de idei, mi-am dat seama, de exemplu, că expresia „îmbinarea plăcutului cu utilul” era cunoscută în sat de sute de ani, de vreme ce organizau clăci şi şezători, unde nici nu se ştia clar dacă era mai importantă, până-n final, partea economică sau cea cultural – distractivă, cu toate că organizarea clăcii era dictată de necesităţi economice.

Aşadar, şezătoarea, tăiatul porcului, ajutorarea la diverse ocazii etc. presupuneau participarea largă a colectivităţii. Participarea era unamimă şi avea loc fără citaţie de la primărie sau de la partid şi fără „sprijinul” jandariului. Unanimitatea era dată de precepte etice şi morale transmise oral, dar mai tari ca legea ţării, de multe ori sintetizate doar de câte o expresie simplă: „nu stă fain să lipseşti”.

Unitatea de precepte şi concepţii socio-culturale, de etică şi morală, făcea din sat o unitate administrativ-teritorială unică şi aproape indestructibilă şi, nu cum s-a crezut şi încă se mai crede, că determinante au fost şi sunt întotdeauna criteriile economice şi considerentele de ordin material.

După cum am arătat, în satul la care mă refer eu, familiile prin organizarea lor, îşi asigurau independenţa economică aproape completă, atât faţă de stat cât şi unele faţă de altele. În spaţiul neeconomic însă, familiile aveau nevoie unele de altele atât de mult, încât făceau din suma familiilor unei aşezări, o unitate de nucleu, de unde nu se putea separa nici un element fără urmări grave.

Credinţa comună în Dumnezeu, evenimente ca nunta, înmormântarea, apărarea de foc sau de apă, apărarea de jivine, cu patru sau două picioare, care-şi vărsau balele privind de prin hăţişuri, sunt tot atâtea dovezi de unitate şi luptă comună, motive de bucurie şi îngrijorare, creând, prin păstrarea evenimentelor în memoria colectivă, covorul fermecat şi fermecător de fapte şi istorii locale care s-au rostuit în ţesătura vremii cu cele ale celorlalte colectivităţi vecine şi de aceeaşi sorginte, constituind astfel, pagină cu pagină, Istoria Ţării.

În spaţiul moral, etic, juridic şi estetic al satului românesc, când dreptatea se împărţea la Viena şi de nu acolo atunci la Constantinopol, sau în alte părţi, şi, până acolo era departe, în sat, după „bătaia” lui Dumnezeu, guverna cea mai perfectă şi simplă în acelaşi timp formă de justiţie, morală, etică, estetică şi chiar juridică. Şi anume, „gura satului”.

Folclorul nostru, care a fost principala formă de păstrare şi transmitere a acestor categorii morale, etice şi filozofice, este ilustrativ în acest sens, într-un fel în care în Europa s-ar putea să nu mai aibă rivali.

Stând aşa, în amontele, chiar şi geografic, al satului meu şi cântărindu-l cu mintea dar şi cu inima, îmi dau seama că vicisitudinile care s-au abătut asupra lui şi însăşi evoluţia (sau involuţia) sa în 50 de ani de observaţie, au erodat repede şi sigur hăţişul de rădăcini multiseculare care au ţinut satul ca o entitate social-culturală, administrativ-teritorială şi apoi şi economică.

Aşa cum s-a mai întâmplat în cei două mii şi ceva de ani de când noi ne rugăm unui singur Dumnezeu, au mai fost timpuri de confuzie şi de vinovate, şi poate, uneori, nevinovate amnezii colective. De fiecare dată însă, Pronia cerească ne-a liniştit busolele spiritului.

În acest moment, cred că din nou ne va salva Credinţa, reîntoarcerea la credinţă, aşa cum scrie Cartea, iar Veşnicia s-ar putea s-o regăsim, aşteptându-ne revenirea, la Moldoviţa şi Lainici, la Nicula şi Crişan, la Probota şi Căpriana, la Bodrog şi Săpânţa.

Articol publicat în revista Ferma nr. 2(46)/2007