În continuare, oferim câteva detalii de maxim interes despre reglarea ingestiei şi despre comportamentul alimentar al peştilor.

Reglarea centrală şi periferică a ingestiei

Controlul central este realizat prin hipotalamus. Prin intermediul centrului de apetit şi saţietate, această regiune a creierului integrează informaţiile primite prin semnale fizice, metabolice şi endocrine. Acesta stimulează sau inhibă priza alimentară prin intermediul sistemului nervos central.

Controlul periferic cuprinde mai multe căi de supraveghere a ingestiei, prin semnalele de tip umoral, care inhibă priza alimentară. Aceste semnale sunt emise de tubul digestiv sau de creier şi pot determina oprirea ingestiei sau regurgitarea alimentului. Ele sunt, de obicei, la originea reglării pe termen scurt.

Rezultatul acestor procese de reglare este tocmai ceea ce îl interesează pe crescător, şi anume  cantitatea de aliment ingerată voluntar în unitatea de timp şi pe unitatea de biomasă.

Factori ce influenţează ingestia voluntară

• Factori nutriţionali. Păstrăvul este capabil să facă diferenţa între alimentele deficitare sau nu într-unul dintre nutrientele principale (de exemplu, deficitul în zinc). Această capacitate nu poate fi extrapolată şi la alţi peşti. Dacă păstrăvul nu poate alege între două alimente, reacţia poate fi de creştere a ingerării sau, din contră, de refuz al alimentaţiei, în funcţie de gradul de carenţă şi, bineînţeles, de natura nutrientului.

De asemenea, se poate observa că după o perioadă scurtă de pauză în hrănire, ceea ce asigură totuşi o golire gastrică perfectă, la prima administrare a hranei cantitatea ingerată va fi în funcţie de volumul stomacului.

În această situaţie, receptorii de presiune aflaţi în pereţii stomacului limitează ingestia şi contribuie la mecanismul de saţietate. Reglarea ingestiei pe baza energiei digestibile apare de abia la a doua sau a treia hrănire. S-a observat, de asemenea, că în prima zi după pauza în hrănire, cantitatea de energie ingerată este în funcţie de starea nutriţională a păstrăvului: cu cât rezervele lipidice sunt mai importante cu atât şi ingestia voluntară este mai mică şi invers.

• Factori de mediu. Pentru ectotermi (poichilotermi), şi în particular pentru peşti, principalul factor extern care influenţează ingestia voluntară este temperatura. La fiecare specie există un optim pentru care ingerarea voluntară este maximă. La creşterea temperaturii peste acest optim ingestia se menţine relativ constantă până la un alt prag termic, când aceasta scade brusc.

La trecerea temperaturii sub optim, ingestia voluntară se diminuează treptat până la pragul în care peştii nu mai mănâncă. La speciile care au un stomac bine individualizat, cum sunt salmonidele, temperatura acţionează şi asupra intervalului dintre hrăniri, iar la temperaturi joase, intervalul dintre „mese” este mai mare. Acest interval este corelat cu timpul de golire gastrică, care este invers proporţional cu temperatura.

Peştii sunt, de asemenea, foarte sensibili la caracteristicile chimice ale apei. La păstrăv, un nivel al oxigenului dizolvat în apă sub 6 mg/l este capabil să stopeze consumul de alimente.

• Factori comportamentali. S-a observat că o inhibiţie a consumului de alimente apare în situaţii diverse de stres. Simpla manipulare sau prezenţa unui prădător în apropierea bazinului pot fi factori de stres. După dispariţia factorului stresant, inhibiţia durează în general câteva ore. Dacă peştii sunt hrăniţi la discreţie, după dispariţia inhibiţiei se observă o fază de hiperfagie compensatorie ce mai diminuează din efectul stresului asupra creşterii organismului.

Anumiţi factori pot avea un efect prelungit, situaţie în care vorbim de stres cronic. De exemplu, la păstrăv o densitate prea mică permite apariţia unei ierarhii între indivizi, menţinând o relaţie permanentă de tip dominant – dominat. Această situaţie duce foarte repede la o eterogenitate pronunţată în creştere.
Diferite studii au arătat că există o corelaţie între ciclul zi – noapte şi activitatea de hrănire. Păstrăvul este o specie diurnă care prezintă o hiperfagie la primele ore ale dimineţii şi, ocazional, un al doilea vârf ce precedă amurgul.

De asemenea, există un ceas intern ce permite parţial un control endogen al acestui ritm. La păstrăv s-a dovedit că poate dezvolta un ritm alimentar propriu chiar şi în condiţiile în care s-a produs o alternanţă a fazelor de lumină – întuneric, la un interval de timp de o oră.

Acestea fiind scrise, păstrăvarule, îţi spun că de tine depinde cât cheltuieşti cu alimentaţia păstrăvului şi, în definitiv, dacă afacerea ta este sau nu rentabilă.

NOŢIUNI DE TERMINOLOGIE

Nutriţia este ramură a fiziologiei, având ca obiect de studiu ansamblul proceselor care asigură organismului energia şi nutrientele necesare proceselor vitele.
Alimentaţia reprezintă aplicaţia nutriţiei în creşterea animală, cu tot ce înseamnă estimarea raţiilor şi distribuţia lor.

Nutrient: intermediar între aliment şi metabolit (glucoză, acid gras, aminoacid, vitamine).
Macronutrienţi: proteine, lipide şi glucide.
Raţia desemnează o cantitate de aliment distribuită.

Indice de conversie sau indice de consum reprezintă raportul dintre alimentul ingerat şi sporul de creştere în greutate.

Indicele de transformare se utilizează în acvacultură atunci când la calculul sporului de creştere în greutate şi masa peştilor morţi.
Eficacitate alimentară reprezintă raportul dintre sporul de creştere şi cantitatea de hrană ingerată (inversul indicelui de conversie).
   

Rata specifică de creştere:                lnWt – lnW0
                                              G = ———————  x  100
                                                             t
W0 = greutatea la începutul perioadei
Wt = greutatea la sfârşitul perioadei
t = intervalul de timp

DIN ISTORICUL NUTRIŢIEI PĂSTRĂVULUI

Studiul nutriţiei peştilor a început abia la jumătatea secolului al XX-lea la Cortland (Idaho, Statele Unite). Până la această dată s-au studiat doar aspecte privind anatomia tubului digestiv şi fiziologia digestiei sau alimentaţia peştilor în mediul lor natural.

Dezvoltarea creşterii speciilor carnivore în captivitate a impus studiul nutriţiei acestora, pentru a putea produce o hrană „compusă”, pornind de la diverse materii prime, care să asigure nevoile animalului. Prima hrană de acest fel a fost reprezentată de „granulele umede de Oregon” în anii 50. Granulele uscate au apărut în Statele Unite la sfârşitul aceluiaşi deceniu, iar în Europa au apărut la începutul anilor 60.

În prezent, în domeniul nutriţiei peştilor există peste 20 de echipe de cercetare în întreaga lume. Cercetările sunt făcute pentru câteva zeci de specii de interes economic.
Chiar dacă peştii au şi caractere nutriţionale comune, cunoştinţele dobândite pentru unele specii nu se pot extrapola şi la celelalte, fiindcă peştii au un grad de evoluţie diferit şi sunt adaptaţi la biotopuri foarte variate.