Fără doar şi poate, în era tehnologiei pe care o traversăm cu toţii viteza e cuvântul – cheie. Mişcarea, timpul, tehnica, informaţiile şi modul lor de transmitere ne sunt deja familiare. Dar aici, în satul românesc unde cu adevărat s-a născut veşnicia, timpul, din fericire, se mai opreşte în loc şi ne permite să contemplăm valorile care ne-au format ca oameni şi caractere. Şi nu e puţin lucru să mai găseşti laolaltă generaţii care încă se străduie să păstreze şi să perpetueze tradiţiile, folclorul, portul, credinţa care ne definesc neamul şi originea.
Drept urmare, timpul s-a oprit puţin şi pentru noi, în Vrancea arhaică. Bunicuţele au deschis lăzile de zestre şi s-au gătit în portul popular vrâncean, special pentru vizita noastră. Aşa ne-au întâmpinat la biserica veche de aproape două veacuri şi jumătate, ale cărei ziduri spun legende şi poveşti de viaţă şi istorie ale acestor meleaguri…

La biserică vin mai mult cei vârstnici, oamenii care nu mai au unde pleca…
Depopularea satelor noastre este o realitate pe care, din păcate, prea mulţi dintre noi o ignorăm. De aceea şi noi tot atragem atenţia că, atunci când ni se întorc tinerii acasă de prin ţări străine şi vor să-şi investească banii agonisiţi în pământ românesc ar trebui să-i susţinem cu toate puterile şi resursele pe care le avem la îndemână. Şi în ei stă viitorul satului românesc!
Vasile Bratie, preot paroh în comuna Năruja îşi aminteşte, cu nostalgie, că până acum câţiva ani, timp de 27 de ani, a predat la şcoală şi biserica era plină de copii: „La un moment dat credeam că mă deranjează, cântau, plângeau, alergau, dar acum le simt lipsa. Aş fi bucuros să slerge, să strige, să mă deranjeze. Din nefericire, nu se mai poate. Prezenta preotului în şcoală era un lucru benefic şi un punct de plecare: şcoală-biserică. Cei trei factori – Familia, Şcoala şi Biserica – lucrează de fapt la crearea omului zilelor noastre. Dacă din familie tata e plecat la muncă în Italia, şcoala face ce poate, că astea sunt posibilităţile iar biserica se ocupă de altceva, atunci omul iasă la întâmplare, cum răsare un pom într-un loc pustiu, acolo unde nu îi este locul. Omul, oriunde ar fi el, are nevoie de biserică şi de preot, de duhovnic”.
La biserică vin cei care au rămas acasă. „Aşa cum aţi observat, nu numai la noi, oamenii care vin la biserică sunt oameni în vârstă. Tineretul nu mai e acasă, nu mai este nici la biserică. Tineretul nostru este plecat departe, a luat drumul pribegiei iar noi am rămas cu nostalgia vremurilor de altădată. În urmă cu 30 de ani era biserica arhiplină, de tineri, de oameni în puterea vârstei, de bătrâni. Astăzi am rămas cu cei vârstnici, oamenii care nu mai au unde pleca. Dar noi, preoţii trebuie să încercăm să-i aducem la biserică pe tinerii care au rămas în sate. Încercăm să le spunem ce le oferă biserica. Pentru că biserica trebuie să mai şi dea, să iasă în întâmpinarea oamenilor cu ceva, mai ales în faţa tineretului, acela care a mai rămas. Cred că nu facem îndeajuns, facem ce trebuie, dar nu e suficient. Să convingi un tânăr să vină la biserică trebuie să îi oferi ceva, o alternativă la viaţa pe care o are”, spune preotul paroh.

Anul acesta, preotul din Năruja a împlinit 33 de ani de când a venit în această biserică. Nu e nărujean, dar tot vrâncean, mocan mai exact, de la câţiva kilometri distanţă. „Biserica din satul Năruja este singura biserică de zid monument istoric de la Vidra în sus, spre Valea Putnei şi a Zăbalei. Anul pe care-l cunoaştem noi despre zidirea bisericii este 1788. Despre construcţia bisericii sunt mai multe variante. Se spune că ar fi fost făcută de către oamenii satului, care au fost ajutaţi de Dumnezeu să o facă iar o altă variantă spune că biserica noastră ar fi făcută de un haiduc numit Conea care, în urma unor probleme pe care le-a avut, i-a făgăduit lui Dumnezeu că dacă va ieşi din ele va zidi un locaş de închinăciune. Nu ştim exact care este varianta adevărată, impotant este că biserica este, dăinuieşte de aproape 250 de ani, este o biserică construită din zid, cărămidă alternată cu piatră, stilul este brâncovenesc, arhitectura a rămas, dar acoperişul a fost schimbat şi am făcut turla în stil moldovenesc. Aceasta pentru că am avut mari probleme cu igrasia, umezeala care a intrat în temelia bisericii; atunci am decis să schimbăm acoperisul, să facem streaşina mai largă şi să ducem apa mai departe de temelie…”, ne spune părintele Vasile Bratie.

Mândru şi frumos ne e portul popular!
Le-am întrebat pe mândrele bunicuţe vrâncene cine ar dori să-mi prezinte costumul pe care l-au îmbrăcat în acea zi de sărbătoare creştină. A ieşit sprintenă din grup tanti Elena Stoian. Are 74 de ani şi poartă un costum făcut de părinţii dumneaei.

„Costumul meu este vrâncenesc, sfecific zonei. E o moştenire de familie. Pe cap port o maramă dintr-o ţesătură puţin mai groasă, că avem şi marame mai subţiri, cămaşa este cusută pe pânză de casă ţesută în război şi ornamentată cu fluturi. Catrinţa, pentru că sunt bătrână, port catrinţă neagră din lână; iar în picioare port opinci cu ciorapi de lână. Tot ce vedeţi aici în jur sunt costume tradiţionale, din zonă. Dar din cauză că acum porcii se pârlesc şi se mănâncă şoricul aşa, nu mai avem pielea porcului din care se făceau opinci. Se coceau cu coajă de arin, coajă de prun, aşa de se făceau negri. Iar nojiţele, aţele de la opinci se făceau din păr de capră. Acum se pârlesc porcii, se mănâncă şoriciul, se mănâncă opincile! Asta e, am început de mult să ne modernizăm şi să ne lăsăm portul. |sta este un lucru rău, pentru că este foarte frumos costumul naţional şi dă o ţinută şi o eleganţă omului. Acuma chemăm cateringul să aducă sarmalele pentru pomană, de îmbrăcat ne ducem fuga la magazin şi tradiţia se pierde. Mie îmi pare foarte rău. Mama mea nu şi-a lăsat niciodată portul, îşi mai lua teneşi în picioare, dar cămaşa şi catrinţa nu lipseau. Nu a vrut nicicum să le lase, pentru comoditate. A zis: eu aşa am prins portul, aşa vreau să plec din lumea asta!”, ne spune Elena Stoian, cu mâhnire la gândul că în viitor nimeni nu va mai pune preţ pe aceste frumoase tradiţii…

Din fericire – şi veţi citi în ediţia viitoare a revistei – am mai găsit în Năruja o ţesătoare. Tanti Mărioara Iuga coase costumele Ansamblului din comună iar nepoţica ei, Maria, a început să deprindă tainele războiului de ţesut…

Nicoleta DRAGOMIR
foto: Leonard STAFIE
video: Claudiu BOROBEI