Niciunul nu are pensie, dar tanti Maria nu se plânge. Însă e dureros… controlul medical costă, medicamentele la fel. Iar vârsta nu îi iartă, deşi nu o arată. Maria are 81 de ani iar Ştefan, 88 de ani si sunt căsătoriţi din ’62.
În tinereţe aveau animale, grădină iar bătrânelul de astăzi a muncit mult la oi, la stână. Colegii mei si primarul din Năruja au stat de vorbă cu nea Stefan care le-a povestit despre cei trei ani de armată grea pe care i-a făcut, despre faptul că era cel mai bun „ochitor”…
Între timp, eu şi tanti Maria stăteam pe laviţa din pridvorul căsuţei lor, povestind despre vremurile de demult, despre tradiţiile locului, despre sărbători, despre cât de mulţi copii erau pe uliţă înainte. Iar acum de-abia îi numeri pe degetele de la o mână. Viaţa la ţară e tristă pentru bătrânii noştri din cauză că atât de mulţi tineri pleacă în căutarea unui trai mai bun peste hotare şi nepoţii li se nasc pe meleaguri străine…
„Când eram eu tânără era satul plin de oameni, erau numa de ici până colo zece persoane; acum am rămas cam singuri… Am două fete măritate în Focşani. Nepoţi am de la o fată – un băiat de zece ani şi de la alta am o nepoată de 32 şi un strănepot de trei ani. Când erau mici veneau încoace, eu am crescut fata până la nouă ani şi băiatul până l-a dat la grădiniţă. Toate vacanţele le-au făcut la mine, la mamaia. Până au făcut şi liceul tot la mine veneau”, îmi spune Maria Chilian.
Cămaşa frumos colorată pe care o poartă a cusut-o singură, cu acul, când era tânără. Tot singură a făcut şi cuptorul din curte: „cu mâinile mele, m-am trudit eu de l-am făcut. Ce era să fac… trebuia să fac mâncare afară vara, că e cald. Fac mămăligă, ciorbă, cu foc de lemne, ne mai afumăm, asta e. Asta-i viaţa de la ţară… Aici la noi mâncai vara lobodă cu lapte, tăiam păsări, aveam carne, ouă, la Crăciun tăiam porcul, la Paşti mielul. Mai mult de sărbători făceau femeile mâncăruri, oamenii se îmbrăcau frumos, ieşeau la horă în sat, acum nu se mai face nimic. Ne mai ducem la biserică şi atât. Tineretul a început a pleca, bătrânii au mai murit…”, îmi povesteşte tanti Maria, cu amărăciune în glas, despre vremurile trecute.
Mă uit în jurul meu, la grădina din deal, acum nelucrată, la bătătura cândva plină de animale, la căsuţa modestă, dar curată, la gazdele noastre care au atâtea poveşti de spus despre timpuri mai bune, în care oamenii mai ştiau să fie oameni şi să se bucure de ce le oferă pământul…
Am plecat din Cătunul Lunca gândindu-mă la bunicii mei, la vacanţele de vară de la ţară, la tataie stând în poartă şi petrecându-mă cu privirea până mă pierdeam în zare… RESPECT BĂTRÂNILOR SATULUI ROMÂNESC. Ei au rămas să ducă mai departe şi să transmită viitorului tradiţiile şi valorile neamului nostru!
Nicoleta DRAGOMIR, Leonard STAFIE
