Chiar dacă nu în cantităţi foarte mari în România se cultivă soia. Soia este una din cele mai importante plante de cultură cu o multitudine de întrebuinţări, atât în hrana omului cât şi a animalelor, mai mult sub forma subproduselor, în scopul echilibrării balanţei proteice.

Datorită valorii nutritive ridicate, soia a fost denumită planta viitorului fiind menită să acopere deficitul de proteine .

Boabele de soia se caracterizează  printr-un conţinut ridicat în proteină brută de aproximativ 35%, un conţinut ridicat în grăsimi de 18% la care se adaugă şi un conţinut ridicat în vitaminele din complexul B.

Acestea ar fi părţile bune ale boabelor de soia întrucât pe lângă acestea are şi părţi   proaste, dacă putem să le spunem aşa, şi mă refer la existenţa în compoziţia ei a unor factori antinutriţionali. Aceşti factori antinutriţionali sunt obstacolul de care ar trebui să ţină cont procesatorii de soia pentru eliminarea sau cel puţin minimalizarea efectelor defavorabile ale acestora. Dintre aceşti factori antinutriţionali amintim:

• inhibitori de tripsină şi chimotripsină, care obstrucţionează digestia proteinelor prin inactivarea tripsinei şi chimotripsinei;
• acidul fitic – este implicat în blocarea absorbţiei corespunzătoare a mineralelor;
• hemaglutinina – provoacă aglutinarea celulelor roşii;
• ureaza – această enzimă este importantă întrucât ne dă informaţii despre gradul de procesare a boabelor de soia (indicele de urează);
• factori alergenici – glicina şi beta conglicina – reduc absorbţia substanţelor nutritive afectând integritatea microvililor intestinului subţire;
• lipaza şi lipoxilipaza – determină peroxidare;
• izoflavonele – au proprietăţi estrogenice care pot duce la apariţia de probleme de reproducţie;
• antivitaminele – sunt compuşi care determină un efect de inhibare parţială sau totală a activităţii vitaminelor prin descompunerea, inactivarea sau împiedicarea asimilării acestora.

Aceştia sunt câţiva din factorii antinutriţionali prezenţi în boabele de soia. Întrebarea este ce se poate face pentru a le inactiva şi a putea folosi soia în alimentaţia animalelor.
Metodele cele mai uzuale pe care le are la îndemână oricine sunt prăjirea şi fierberea. În urma acestor procedee unii din factorii antinutriţionali sunt inactivaţi iar soia boabe poate fi folosită în alimentaţia porcilor şi a păsărilor în proporţii estimative de 8-10%.

Ca şi un produs secundar rezultat în urma extracţiei grăsimii din soia este şrotul de soia. În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că  reţetele pe bază de soia pot fi completate cu vitamina B12 eliminâmd astfel necesitatea adăugării de proteine animale în hrană.

Şrotul de soia are un conţinut ridicat în proteină brută 41-48% şi în lizină de 2,6%, dar este deficitar în metionină, motiv pentru care reţetele pe bază de cereale şi şrot de soia necesită completarea cu o sursă de metionină.

Şrotul de soia poate fi folosit în alimentaţia suinelor în proporţii de 20-25% la purceii sugari şi puii de carne şi 8-12% la suinele adulte şi găini ouătoare.

Prin urmare este de preferat dacă cultivaţi soia pentru boabe să o duceţi la prese pentru extracţia grăsimii unde în prealabil este tratată termică şi sunt inactivaţi factorii pe care îi înşiram anterior şi să folosiţi produsul secundar rezultat în urma extracţiei grăsimii şi anume şrotul de soia. Dacă nu aveţi aceste posibilităţi nu uitaţi, ca atare nu se foloseşte soia boabe decât tratată termic.

Articol publicat în revista Ferma nr. 4(36)/2005