Terenuri agricole: nu o marfă oarecare, ci o resursă strategică! Cum își apără statele europene și internaționale pământul și ce se întâmplă în România.
În ultimele decenii, terenul agricol a devenit una dintre cele mai disputate resurse strategice ale lumii. Crizele alimentare, schimbările climatice, instabilitatea geopolitică și creșterea investițiilor speculative au determinat tot mai multe state să trateze pământul nu ca pe un bun comercial obișnuit, ci ca pe un element esențial al suveranității naționale.
În timp ce discursul oficial global promovează libera circulație a capitalului, realitatea juridică arată altfel: numeroase țări din Europa și din lume interzic sau limitează drastic accesul străinilor la proprietatea asupra terenurilor agricole.
Europa: continentul care a tras linia roșie în jurul terenurilor agricole
Ungaria – interdicție constituțională
Ungaria este unul dintre cele mai ferme exemple din Uniunea Europeană. Constituția și legislația subsecventă definesc terenul agricol drept „avere națională”. Străinii nu pot cumpăra teren agricol, iar chiar și cetățenii UE pot achiziționa doar dacă îndeplinesc condiții stricte: rezidență, activitate agricolă reală, limite de suprafață și control administrativ sever. Scopul este explicit: blocarea speculei și păstrarea pământului în mâini maghiare.
Polonia – control prin autorizații și drept de preempțiune
Polonia permite achizițiile doar în cazuri excepționale, cu aprobări guvernamentale. Statul are drept de preempțiune, iar fermierii locali sunt prioritari. Piața este atent monitorizată pentru a preveni concentrarea terenurilor și intrarea masivă a capitalului străin.
Franța – piață liberă doar în aparență
Franța nu interzice explicit vânzarea către străini, dar controlează agresiv piața prin agenția SAFER. Aceasta poate interveni în tranzacții, poate bloca vânzări și poate redirecționa terenurile către fermieri locali. Este unul dintre cele mai sofisticate sisteme de protecție agricolă din Europa Occidentală.
Germania și Austria – control regional strict
În Germania, autoritățile regionale pot bloca vânzările care duc la speculă sau concentrare excesivă. Austria aplică un sistem similar, fiecare land având competența de a aproba sau refuza tranzacțiile, inclusiv pe criterii de interes public și echilibru rural.
Danemarca, Elveția, Norvegia
Danemarca condiționează achizițiile de rezidență și legături reale cu agricultura. Elveția interzice aproape complet străinilor să cumpere teren agricol. Norvegia permite statului să blocheze vânzările considerate contrare interesului național.
România: piață deschisă, protecție minimă
România reprezintă una dintre cele mai permisive piețe de teren agricol din Europa.
După expirarea perioadelor de tranziție post-aderare la UE, România a permis cetățenilor străini și entităților juridice străine să cumpere teren agricol. Deși Legea nr. 17/2014 a introdus mecanisme precum dreptul de preempțiune, condiții de rezidență sau obligația de a desfășura activitate agricolă, aceste bariere sunt relativ ușor de ocolit prin firme, structuri juridice sau intermediari.
În România:
- sute de mii de hectare de teren agricol sunt controlate de investitori străini sau fonduri internaționale
- prețul pământului a crescut peste capacitatea fermierilor români
- concentrarea terenurilor a accelerat
- micii agricultori sunt tot mai marginalizați
Spre deosebire de Ungaria sau Polonia, România nu tratează terenul agricol ca pe o resursă strategică, ci ca pe o marfă integrată aproape complet în logica pieței libere.
Dincolo de Europa: modelul global al protecției de terenuri agricole
China: Terenul aparține statului sau colectivităților. Străinii nu pot deține teren agricol, ci doar drepturi de utilizare limitate.
Ucraina: Deși legea interzice străinilor să dețină teren agricol, iar orice modificare este condiționată de referendum național, în practică există o speculă intensă. Mulți investitori străini controlează suprafețe mari prin contracte de arendă pe termen lung, firme interpuse sau structuri juridice locale, ceea ce face ca o parte semnificativă a terenurilor să fie exploatată de capital extern, fără a fi deținută formal.
Kazahstan: Vânzarea terenurilor agricole către străini este interzisă prin lege, pe fondul protestelor publice masive din ultimul deceniu.
Canada și Noua Zeelandă: Nu există interdicții totale, dar provincii precum Saskatchewan sau legislația neozeelandeză impun limite severe și aprobări guvernamentale pentru achizițiile străine.
Statele Unite: La nivel federal nu există o interdicție generală, însă peste jumătate dintre state au legi care restricționează sau limitează proprietatea străină asupra terenurilor agricole, unele interzicând complet achizițiile.
Spre exemplu, așa cum relatează revista americană de specialitate Successful Farming (SF), statul american Oklahoma va interzice străinilor să achiziționeze terenuri agricole în viitor. Cetățenii și companiile chineze, în special, vizează terenurile agricole de acolo.
Decizia este o reacție la această evoluție. Mai ales în spectrul politic al republicanilor, există o mare îngrijorare cu privire la proprietatea chineză asupra terenurilor agricole din SUA
De ce își apără statele pământul?
Răspunsul este simplu și comun tuturor acestor politici:
- securitate alimentară
- control asupra resurselor naturale
- protejarea fermierilor locali
- prevenirea speculei și a „land grabbing-ului”
- suveranitate economică și strategică
Într-o lume instabilă, pământul agricol devine o formă de putere.
Europa și o mare parte a lumii au înțeles un adevăr esențial: nu toate bunurile pot fi lăsate exclusiv la discreția pieței. Capitalul poate circula. Pământul, nu întotdeauna.
România rămâne o excepție prin deschiderea largă a pieței funciare, într-un context în care tot mai multe state își consolidează controlul asupra celei mai valoroase resurse pe termen lung: pământul agricol.
Surse: https://agriculture.ec.europa.eu/, National Agricultural Law Center , https://www.fao.org/
