Paradisul rural, o mostră de legendă confecţionată - Revista Ferma
6 minute de citit

Paradisul rural, o mostră de legendă confecţionată

copertaianuarie m Paradisul rural, o mostră de legendă confecţionată

Sau viaţa la ţară descrisă de asemenea în literatură şi artă, pe care o putem rezuma cu două versuri din epocă: „Şi sunt bordeie fără foc / Şi mâine-i Moş Ajun”…

Iată, aceasta este dilema mea! Apoi, care din cele două ipostaze enunţate este preponderentă? Din ce unghiuri de vedere priveau această viaţă la ţară unii şi alţii, din moment ce ajungeau la concluzii diametral opuse? De ce unora viaţa la ţară li se părea, ori le era, un Eden perpetuu, în timp ce celorlalţi, dimpotrivă, viaţa la ţară li se părea, sau le era, dacă nu un Iad, măcar un lung şir de dureri şi deznădejdi?!

Nici între apologeţii de ieri şi de azi ai „paradisului rural”- ca să exagerez întrucâtva – şi ceilalţi, ai vieţii grele, dacă nu chinuite de la ţară, nu se poate face o demarcaţie prea evidentă. Pentru a clarifica cât mai bine nuanţa la care mă refer, exemplific prin versurile neîntrecutului poet al „pătimirii noastre”, în care coexistă cele două moduri de a vedea „viaţa la ţară”: „La noi sunt codri verzi de brad/Şi câmpuri de mătasă,/La noi atâţia fluturi sunt/Şi-atâta jale-n casă”.

Asistăm tot mai adesea la nenumărate „corecţii” ce se aplică unor evenimente, fapte şi unor biografii ale unor personalităţi din istoria mai recentă sau mai îndepărtată, exagerând acum în sens invers celui de până acum. În timp ce, pe de o parte, demontăm „legende” şi „mituri” cu care ne-am amăgit zeci de ani, pe de altă parte construim deja altele, fetişizând evenimente şi fapte, şi asanând asperităţi…

De aceea, în ce priveşte viaţa la ţară, se întâmplă să nu mai fie valabil ceea ce am ştiut cu toţii până acum, devenind valabil opusul a ceea ce am ştiut. Astfel, în 1907… „nu s-a prea tras în ţăranii răsculaţi – ş-apropo, oare de ce se răsculaseră ei? – „decât pe ici, pe colo”, vorba ceea; şi nici vorbă să fi murit aşa mulţi cum s-a spus, ci doar ceva peste patru sute de suflete. E mult? Nu e mult, e o nimica toată. Apoi, nu-i adevărat că se trăia rău în satele româneşti şi că aproape fiecare casă avea măcar un ofticos şi că pelagra şi inaniţia făceau ravagii… Nici vorbă de aşa ceva! În sate, dimpotrivă, se trăia bine, din moment ce România era „grânarul Europei”!

Credeţi-mă, când am auzit aşa ceva, mi-am spus: nu se poate accepta acest cinism nesimţit, se întorc în mormânt sutele de mii de morţi care n-au văzut pâinea decât la înmormântări şi foarte rar la nunţi, iar mălaiul şi mămăliga erau restricţionate de capul fiecărei familii în asemenea mod încât dubla de porumb cerută cu împrumut de la boier să ajungă până la recolta viitoare!

În tot acest timp, Europa credea că dacă România exportă respectivele cantităţi, înseamnă, nu-i aşa, că-i sunt excedentare şi că, în acest fel, România este grânarul său. Europenii nu-şi închipuiau că românii foloseau făina de grâu doar la înmormântare, de colivă şi colaci. În rest, era suveran mălaiul şi mămăliga, care se puneau la grindă să nu ajungă „celedul” (copiii) la ele. Tot acolo, şi din aceleaşi motive, se legau şi lingurile. Visul cel mai tainic al multor copii de ţărani era să crească în bătătura lor un deal de mămăligă, pe lângă care să curgă o vale de lapte…

Noi, toţi cei ai prezentului care batem suta de kilograme şi mult peste, suntem urmaşii flămânzilor acelora şi mâncăm într-una ca termitele, ca într-o bulimie generalizată, aproape fără nici un motiv conştient. De fapt, foamea noastră cea din străfunduri este mai mare ca cea actuală, pe aceea care ne vine din depărtare nu o putem ostoi şi mâncăm în neştire, răzbunând în acest fel, inconştient, foamea străbună.

Celor ce susţin acum îndestularea în care-şi duceau viaţa locuitorii satelor, îi rog să viziteze „Muzeul satului”şi „Muzeul ţăranului român” din Bucureşti şi să privească acolo casele acoperite cu paie şi pardosite cu pământ, case din lemn în Ardeal şi Bucovina şi din chirpici în Regat şi Moldova. Să le privească nu ca pe ceva amuzant, interesant şi nostim, ci ca pe locuinţa proprie, şi să se imagineze pe ei înşişi în acele acareturi şi „dotări”…

De asemenea, tot pe susţinătorii unui pierdut „Rai rural”, îi rog să citească însemnările lui Geo Bogza făcute în Apuseni, unde constata consternat ce sărăcie de obiecte era în casele şi curţile moţeşti. Sau „Incognito”, de Eugen Barbu, în care sunt descrise crâmpeie de viaţă din satele din Câmpia Română: Până nu demult, li se păreau fireşti şi dijma şi plata puţină pe care o primeau, chiar sărăcia în care au trăit nu-i revolta (…) Trudesc toată ziua, din zori până-n seară, fac copii, locuiesc ca animalele, mai mulţi într-o cameră, n-au lemne, iarna se încălzesc cu coceni de porumb, dacă-i prinde pădurarul că fură lemne din pădure îi bagă la puşcărie….”

Culmea confuziei este că cele de mai sus nu se petreceau la începuturile evului mediu, ci între anii 20-40 ai secolului XX, când, pe de altă parte, ni se spune că taman atunci era perioada cea mai glorioasă a societăţii româneşti interbelice!

Cisteste si...

Recomandările redacției
Ultimele articole
Citește mai multe știri →