A venit primăvara! Chiar dacă mai sunt locuri în ţară unde acest lucru nu este foarte vizibil, primăvara a venit.
Vremea de iarnă, cu căderi masive de zăpadă pe suprafeţe de importanţă agricolă întinse, a permis fertilizarea culturilor de toamnă pe suprafeţe relativ restrânse.
Toamna nefavorabilă a făcut ca semănăturile din toamnă, grâu şi rapiţă, să intre în iarnă într-o fenofază nu tocmai potrivită pentru rezistenţa la iernare. Căderile masive de zăpadă au aşezat un strat gros peste câmpuri. Din punct de vedere al refacerii rezervei de apă, zăpada a fost foarte binevenită. Numai că stratul gros de zăpadă va avea şi o persistenţă mare.
Pe alocuri, zăpada a mai şi îngheţat. Aceste cauze, coroborate cu faptul că starea de vegetaţie a plantelor la intrarea în iarnă nu a fost cea mai bună, ar putea cauza pierderi de plante. De aceea, înainte de a lua decizia de a face vreo cheltuială, respectiv de a administra îngrăşăminte chimice, este bine să faceţi un control al stării de vegetaţie, mergând pe principiul că este bine să ştiţi câţi au confirmat invitaţia la masă, ca să nu comandaţi porţii în plus pe care să le aruncaţi.
Aspecte din câmp, la sfârşitul iernii
După cum se vede în fotografiile 1 şi 2, la cultura de grâu lucrurile par a fi promiţătoare, cel puţin acolo unde cultura a fost binişor dezvoltată la intrarea în iarnă. Cutura de grâu prezentată în imagini promite, dacă va fi spijinită.
În foto 3 şi 4 se vede că nici la cultura de rapiţă, acolo unde a apucat să răsară, nu este pierdută orice speranţă. Deşi mai mici, plantele au rezistat până în acest moment.
Rapiţa ar putea fi compromisă de animale
Însă, la rapiţă există un pericol imediat. În ochiurile care apar de sub zăpadă, plantele constituie o sursă importantă de hrană pentru animale (fig. 4). Pagubele produse prin păşunat sunt mai mari decât la grâu, deoarece plantele de rapiţă nu se pot reface. Şi asta, pe fondul unor culturi nu prea grozave.
În ceea ce priveşte distrugerea culturilor de animalele sălbatice, acceptăm că şi cei care nu pot semăna trebuie să mănânce.
Însă, atunci când se întâmplă vreun accident nefericit şi mor animale sălbatice, tragismul se prezintă unilateral. Nimeni nu vorbeşte despre fermierul care a cheltuit o căruţă de bani pentru a pune mâncare pe multe mese.
Chiar şi pe mesele celor care nu vor să îl cunoască. Cred că protecţia faunei ar trebui făcută într-un mod integrat şi mult mai responsabil şi nu prin a emite o lege care să se limiteze la a interzice, respectiv a arăta, aproape sigur, cine este vinovatul.
