Ne-au lăsat însă sute de icoane pe sticlă, zămislită şi ea în atelierele meşteşugăreşti transilvănene şi dăruite cele mai multe muzeului prin mijlocirea Preotului Zosim Oancea, care cu har dumnezeiesc, cu evlavie şi iubire de frumos şi de artă, a avut menirea de-o viaţă să afle şi să adune laolaltă minunăţiile ce se află acum în muzeul de la Sibiel.
Muzeul Preot Zosim Oancea
Nu e uşor să scrii despre ce vezi în altarul de suflet şi credinţă al icoanelor de la Sibiel. A făcut-o Giovanni Ruggeri, ziarist şi eseist, autorul unor publicaţii despre România şi Europa de Est. Ruggeri trăieşte şi munceşte la Bergamo. Anul trecut în martie, la o tipografie din Roma, vede lumina tiparului ghidul “Icoanele pe sticlă din Sibiel”, editat în cinci limbi (italiană, germană, engleză, franceză şi română).
Lucrarea cuprinde nu numai o prezentare a icoanelor expuse la Sibiel, ci şi o istorie a iconografiei româneşti, a transpunerii religiei în arta nepreţuită a ţăranilor transilvăneni, fiind în acelaşi timp un omagiu pentru toţi cei care au donat icoanele de-a lungul timpului acestui muzeu.
Giovanni Ruggeri: “Vizita la Muzeul de icoane e sticlă din Sibiel oferă, de asemenea, ocazia de a descoperi cu admiraţie şi lumină în suflet figura celui al cărui nume îl poartă: părintele Zosim Oancea, om şi preot de excepţie care, cu inteligenţă clarvăzătoare şi neobosită tenacitate a creat, sprijinit de locuitorii din Sibiel, cea mai mare expoziţie de icoane pe sticlă, în unul din cele mai mici sate din România. Un paradox care, prin el însuşi, aminteşte de extraordinara istorie şi memorie păstrate aici.”
Robi ai pământului, păstrători ai credinţei
Pictura icoanelor pe sticlă din Transilvania a început în primele decenii ale secolului al XVIII-lea şi a atins culmea dezvoltării sale între 1750 şi sfârşitul anilor 1800, pentru a ajunge aproape să se stingă între cele două războaie mondiale. Muzeul Pr. Zosim Oancea oferă o panoramă amplă şi detaliată a acestui mare fenomen de artă religioasă populară românească, a cărui bogăţie se prezintă într-un mod remarcabil, dacă luăm în considerare vastul orizont spiritual al tradiţiei creştine orientale şi rolul pe care îl are icoana clasică în cadrul acesteia.
Materia din care este făcută icoana, împreună cu culorile şi preţioasele sale componente, trebuie să reflecte transparenţa dintre Cer şi pământ, sanctificarea umanităţii întru Divinitate pornind de la Întrupare, de la misterul lui Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi să exprime energiile divine ce pătrund fiinţa.
Pictura icoanelor pe sticlă din Transilvania – fenomen cu diferenţe importante faţă de tradiţia icoanelor clasice – apare într-o perioadă istorică caracterizată printr-o situaţie socială şi politică cu relevanţă şi în plan religios. În secolul XVII, Transilvania era locuită în mare parte de români, dar în aceste regiuni trăiau de mai multe secole şi unguri, saşi şi secui.
Dominaţia maghiară şi apoi anexarea la Imperiul Habsburgic (1699), au făcut ca timp de sute de ani populaţia majoritar română să trăiască în condiţii de dură oprimare: izolată la sate, aproape analfabetă, dedicată cu precădere păstoritului şi muncii câmpului, fără acces la vreuna dintre ocupaţiile burgheze – comerţ, studiu, afaceri, şi cu atât mai puţin la cele administrative. Robi ai pământului, românii erau însă liberi religios (şi aici însă cu anumite limite).
Românii au trăit înrădăcinaţi în credinţa ortodoxă a părinţilor şi au luptat să o apere în faţa presiunilor habsburgice. Iar una dintre cele mai eficiente modalităţi de păstrare a identităţii ortodoxe a fost pentru românii ardeleni icoana pe sticlă.
La Sibiel s-au adunat laolaltă icoane realizate la Mănăstirea Nicula, în Nodrul Transilvaniei, pe Valea Mureşului, în zona Braşovului, Valea Sebeşului – Alba Iulia, Mărginimea Sibiului, Apuseni, Bucovina… şi tot atâtea stiluri şi culori, specifice zonelor din care provin făuritorii lor. Fiecare icoană expusă are şi o tăbliţă pe care e trecut numele celui care a donat-o muzeului.
