Stând de vorbă cu oierii de nenumărate ori, am observat că își aduc aminte cu nostalgie de vremurile când practicau transhumanța clasică. La sugestia unor pasionați oieri care doresc să cunoască istoria transhumanței, m-am decis să tratez în mai multe numere în revista Ferma acest aspect.
Transhumanța se întâlnește în multe zone ale lumii, unele popoare au practicat-o în diferite perioade istorice, iar la altele păstoritul are încă un caracter permanent. Păstorii vlahi/români care au practicat transhumanța sunt menționați în izvoarele istorice atât în perioada migrației popoarelor, apoi în Evul Mediu, cât și în Epoca modernă. Transhumanța (trans și humo, adică peste pământ) se definește ca fiind deplasarea turmelor de oi între două zone mai îndepărtate, de regulă o zonă montană care oferă iarbă și o zonă depresionară sau de câmpie unde se găsesc resurse furajere secundare, pe miriști și pajiști ocazionale. Fenomenul transhumanței a fost determinat de insuficiența pășunilor și a fânurilor de care dispuneau oierii dintr-o zonă, față de bogăția vitelor, mai cu seamă oi.
Pășunatul pendular șes – deal – munte
Sistemul de păstorit pendular are un rol cheie pentru mediu prin fertilizarea zonelor alpine și conservarea ecosistemelor sensibile și a peisajului. Nu întâmplător, Uniunea Europeană a acordat o subvenție mult mai mare oierilor care concesionează, închiriază suprafețe de pășune alpină și asigură o încărcătură de cel puțin două oi/ha de pășune montană (0,3 UMV)
Aceste pășuni montane au fost conservate prin practicarea pășunatului pendular șes-deal-munte.
Transhumanța clasică și formarea civilizației din Carpați
România și întreaga Europă au fost marcate de-a lungul și de-a latul de oieri și turme de oi, mișcare care a dus la consolidarea unor relații interstatale, stimulând comerțul, cultura și progresul tehnic în domeniu. Istorici de renume susțin că bazele civilizației carpatine se află în cultura păstorală care a influențat obiceiurile de zi cu zi, muzica, dansurile și costumele, având la bază respectul și dragostea pentru natură și ființa umană. Marele nostru poet Mihai Eminescu spunea că „blândețea poporului român își are obârșia în buna lui stare pastorală mereu superioară altor neamuri agricole”.
Pe cărările transhumanței
În funcție de etapa istorică, tipurile de păstorit practicat au fost diferite ca pondere. Cu milenii în urmă și până în secolul al XVIII-lea a predominat păstoritul transhumant, pe distanțe mari, bazat pe creșterea oilor neameliorate, foarte rezistente la condițiile naturale și la drumurile lungi, cu producții mixte (lapte, carne, lână) și mai reduse.
În a doua etapă, ce corespunde cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, s-au format rasele de ovine cu lână fină de tip Merinos, care s-au răspândit din sud-vestul Europei (Spania, Portugalia, Franța), mai cu seamă prin transhumanță, în Europa Centrală.
La nivelul Europei a existat, de multe secole, o rută de transhumanță care traversa întreg continentul, dar și o înfloritoare transhumanță locală practicată pe zone mai mici. Rutele transhumanței, pe continentul european, au cuprins așezări grupate din care oierii plecau la mari distanțe spre alte zone cu potențial de furajare a oilor. O serie de istorici consemnează că în România s-au identificat circa 40 de localități care practicau transhumanța și care erau grupate în patru centre tradiționale importante: Mărginimea Sibiului 16; Bran-10; Săcele Brașov 7; Covasna 5, iar mai târziu s-au mai format încă două centre Vaideeni-Vâlcea și Voivodina din Banatul Sârbesc.
La capătul unor centre de transhumanță, unii păstori s-au stabilit în localități rurale care au devenit târguri și apoi orașe importante ca: Hârșova, Tulcea, Cernăvodă etc.
În perioada actuală, transhumanța pe distanțe lungi (transhumanța clasică), practicantă mai frecvent de oierii din sudul Transilvaniei și din nordul Olteniei, s-a limitat foarte mult, în principal din cauza fărâmițării terenurilor agricole, dar s-a accentuat transhumanța pendulară, cu plecarea oilor din zonele de câmpie, depresiuni sau dealuri, spre pășunile alpine.
TREI FORME DE PĂSTORIT
Conform literaturii de specialitate, sistemele de păstorit sunt clasificate în:
• păstoritul local (staționar), specific oierilor care au pășuni în proprietate privată sau concesionată în termen lung (7-10 ani);
• păstoritul pendular, aplicat de oierii din depresiunile montane sau de pe văile principalelor râuri, care după ce pășunează primăvara în zonele mai joase, de regulă în apropierea stânelor, la începutul verii pleacă în zonele montane și se întorc pe la începutul lunii septembrie în zonele mai joase, pe miriști de graminee sau de porumb.
• Un al treilea tip de păstorit cu influențe majore asupra creșterii ovinelor și răspândirii culturii românești a fost transhumanța clasică.
Articol publicat in revista Ferma nr.17(178) 1 – 15 octombrie 2016
