Mijloacele care ne stau la dispoziţie pentru a îmbunătăţi solurile şi a evita extinderea fenomenelor de degradare se pot grupa în:
• Asigurarea solului cu materie organică;
• Cât mai puţine lucrări, în special pe terenurile în pantă;
• Respectarea unei stricte rotaţii a culturilor şi asolamente corecte.
Asigurarea solului cu materie organică
Măsura esenţială pentru menţinerea şi îmbunătăţirea capacităţii productive a solului constă în administrarea materiei organice din care se formează humusul, considerat “cheia” fertilităţii solului.
În fiecare an, prin procesul de mineralizare se consumă circa 10 tone/ha de materie organică din sol. Din resturile vegetale se asigură circa 4-5 t/ha. Restul trebuie adăugat, dacă se doreşte menţinerea în echilibru a humusului din sol. Cel mai indicat este gunoiul de grajd, însă efectivele de animale au scăzut şi această sursă s-a diminuat.
De aceea, trebuie valorificate la maximul culturile duble, culturile verzi şi masa de buruieni care creşte după recoltarea culturilor de vară, dar care trebuie tocate înainte de a forma sămânţă. Prin acestea se evită levigarea nitraţilor care sunt încorporaţi în masa vegetală şi se întorc în sol cu acestea, evitând şi poluarea pânzei freatice. Covorul vegetal protejează solul de acţiunea directă a razelor solare şi menţin o temperatură la suprafaţa solului cu 2-4oC mai mică, favorabilă activităţii microorganismelor din sol. Totodată, masa vegetală protejează solul de acţiunea mecanică a picăturilor de ploaie. S-a stabilit că o picătură de ploaie cu diametrul de 5 mm şi greutatea de 0,65 g, la o viteză de cădere de 7 m/sec. are o energie cinetică de 16,3 g/cm/sec., determinând sfărâmarea agregatelor structurale ale solului.
Materia organică se încorporează în sol până la 12-15 cm adâncime, pentru a beneficia de descompunerea aerobă din care rezultă humus şi substanţe nutritive pentru plante. Dacă există humus, el constituie componenta care împreună cu argila formează complexul coloidal argilo-humic care constituie liantul pentru legarea particulelor elementare de sol în agregate structurale. Prezenţa structurii solului asigură un regim aero-hidric favorabil creşterii şi dezvoltării plantelor şi activităţii biologice din sol. Solul structurat are porozitatea şi permeabilitatea optime pentru plante şi se evită fenomenul de eroziune. Solul bogat în materie organică şi cu structură glomerulară se lucrează mult mai uşor, opunând o rezistenţă cu 40% mai mică.
Cât mai puţine lucrări
Un sol natural, sub vegetaţia de ierburi are structură granulară, acumulează şi conservă mai bine apa din precipitaţii, evită eroziunea şi asigură o bună activitate biologică. Prin lucrări, solul devine un corp artificial care pierde din aceste însuşiri. Totuşi, solurile cu conţinut mai ridicat de argilă, predispuse fenomenului de tasare-compactare, necesită anumite lucrări de afânare. La fel, solurile cu grad ridicat de îmburuienare, în special cu buruieni perene, necesită o luptă integrată de combatere, din care nu lipseşte lucrarea solului. Unde este posibil şi se dispune de maşinile specifice, este recomandat să se aplice sistemul de lucrări minime, precum şi semănatul direct. Prin lucrări se încorporează mai bine îngrăşămintele, resturile vegetale şi erbicidele volatile, se îmbunătăţeşte porozitatea şi permeabilitatea solului şi contribuie la combaterea bolilor, dăunătorilor şi a buruienilor.
Structura solului corect executată asigură creşterea porozităţii de aeraţie şi intensificarea proceselor biologice aerobe, favorizează infiltrarea apei şi uşurează creşterea sistemului radicular.
Se vor evita maşinile care au acţiune agresivă asupra solului, precum freza şi mai ales grapa rotativă, care distruge structura şi prăfuieşte solul.
Pe suprafeţele cu panta mai mare de 12% lucrările se efectuează paralel cu curbele de nivel. Arătura se execută cu pluguri reversibile cu răsturnarea brazdei în amonte şi nu se grăpează (nivelează) coamele brazdelor, constituind obstacole în calea apei care curge la vale. Semănatul se execută în aceeaşi direcţie, de preferat în culturi dese şi mai puţin prăşitoare.
La executarea lucrărilor solului se vor respecta următoarele reguli:
• Se lucrează numai la umiditatea optimă, când solul este reavăn şi “se varsă” în urma plugului, nu când este uscat şi se rupe în bolovani sau când este umed şi se taie sub formă de curele. La umiditatea optimă, solul se desface pe linia de minimă coeziune, nu se lipeşte de unelte şi lucrarea se execută cu consum redus de combustibil.
• Se vor folosi agregate complexe care la o singură trecere execută mai multe lucrări, agregate uşoare care să nu exercite o presiune pe sol mai mare de 1 daN (rezistenţa minimă la compresiune)/cmp.
• Nu se lucrează mai adânc decât este absolut necesar, deoarece se diluează materia organică şi substanţele minerale din sol şi, în mod normal, la peste 20 cm solul dispune de afânare naturală.
Rotaţia culturilor şi asolamentul
Cele mai eficiente sunt fermele mixte care au sector vegetal şi zotehnic. Prezenţa animalelor asigură furnizarea de îngrăşăminte organice şi, totodată, solicită prezenţa culturilor furajere în cadrul asolamentului. Culturile furajere alcătuite din leguminoase anuale pentru boabe (mazăre, soia, năut), prin procesul de simbioză îmbogăţesc solul în azot organic, iar sola săritoare care cuprinde graminee şi leguminoase perene are rol important în structurarea solului şi îmbogăţirea în materie organică.
O structură de culturi diversificată cuprinde specii cu diferite niveluri de înrădăcinare, din care consumă apa şi substanţele nutritive, urmând ca în anii următori să fie utilizate culturi cu înrădăcinare diferită, pentru că stratul de sol respectiv este epuizat.
La fel, unele culturi consumă mai mult azot (cerealele), altele mai mult fosfor (leguminoasele), iar floarea-soarelui, rapiţa, sfecla de zahăr, mai mult potasiu. Revenind pe acelaşi loc (monocultura), găsesc stratul de sol respectiv epuizat în elementele nutritive necesare. După fiecare cultură rămân cantităţi diferite de resturi vegetale.
Prin rotaţia culturilor, după câteva cicluri se uniformizează conţinutul solului în materie organică şi deci capacitatea productivă a solului.
Acestea sunt câteva dintre principalele măsuri necesare care pot asigura menţinerea capacităţii productive a solului.
SITUAŢIA DRAMATICĂ A TERENURILOR AGRICOLE DIN ROMÂNIA
– eroziune de apă pe 6,3 milioane de hectare;
– eroziune prin vânt pe 378.000 ha;
– compactare (hardpan) pe 6,5 mil. ha;
– tendinţă de a forma crustă pe 2,3 mil. ha;
– aciditate pe 3,4 mil ha şi alcalinitate pe 0,2 mil. ha;
– sărăturare pe 0,4 mil. ha;
– conţinut redus de humus pe 7,4 mil. ha;
– conţinut redus de azot pe 5,1 mil. ha;
– conţinut redus de fosfor pe 6,3 mil. ha;
– conţinut redus de potasiu pe 0,26 mil. ha.
Rezultă că sarcina actualei generaţii este să contribuie la îmbunătăţirea acestor soluri şi să evite extinderea fenomenelor respective.
ŞTIAŢI CĂ…
• Solul s-a format într-o îndelungată perioadă istorică, iar degradarea lui poate avea loc în timpul unei singure generaţii prin aplicarea unor lucrări necorespunzătoare.
• Anual, solul pierde circa 10 tone/ha de materie organică. Resturile vegetale asigură circa 4-5 t/ha.
• O picătură de ploaie cu greutatea de 0,65 g, la o viteză de cădere de 7 m/sec., are o energie cinetică de 16,3 g/cm/sec., determinând sfărâmarea agregatelor structurale ale solului.
• Cu tractoare mijlocii, compactarea solului se simte până la 30 cm, iar cu tractoare grele, până la 45 cm.
• La adâncimea de peste 20 cm solul dispune de afânare naturală.
Un articol publicat în revista Ferma nr. 20/222 (ediţia 15-30 noiembrie 2018)
