Se poate spune că leagănul agriculturii ecologice franceze şi elveţiene sunt Munţii Jura, unde a trăit şi muncit părintele acestei discipline, filosoful şi agronomul de origine austriacă Rudolf Steiner (1861-1925), care la Dornach, în Elveţia, a fondat Centrul de studii antroposofice „Goetheanum” unde s-au pus bazele primei şcoli Waldorf (1919), terapeutică naturistă şi agricultura biodinamică, cu faimoasele preparate enzimatice 500-507 formate din balegă de vacă şi plante medicinale, utilizate şi în prezent.

Agricultura ecologică trebuie să fie aplicată cu prioritate în zonele montane unde alt tip de agricultură nu se poate dezvolta datorită handicapurilor naturale insurmontabile (climă rece, soluri subţiri, accesibilitate redusă etc.)

Am avut posibilitatea să fac un alpaj întreg (4 luni în 1969) în Jura, să lucrez printre fermierii „bio”, să le cunosc în intimitate gândurile, planurile şi acţiunile. În scurta vizită pe aceste meleaguri din ianuarie a acestui an, am revăzut şi mi-am reamintit cele petrecute în urmă cu aproape patru decenii.

Existenţa substratului litologic bazic – calcaros

În Munţii Jura cu strat litologic calcaros, cu soluri subţiri şi pietroase, pajişti întinse cu o biodiversitate ridicată, principala activitate agricolă este creşterea vacilor de lapte şi prepararea brânzeturilor de foarte bună calitate.

La fel, în Carpaţii româneşti, pentru practicarea agriculturii ecologice va trebui să alegem cu prioritate zonele montane cu substraturi ecologice calcaroase cum sunt Munţii Apuseni, Munţii Banatului, Munţii Bucegi-Piatra Craiului, Munţii Rarău – Giumalău, Ceahlău şi alţi munţi cu substrat bazic calcaros, urmat îndeaproape de cei cu substraturi neutre, cum sunt rocile vulcanice (Oaş, Gutâi, Ţibleş, Călimani, Harghita, Perşani).

De altfel, şi gospodăriile permanente urcă în Carpaţi la altitudinea de 1300-1500 m numai pe substraturi calcaroase (Apuseni, Bucegi) şi aproape deloc peste 800-1000 m pe substraturi litologice silicoase, acide.

În zona de dealuri şi soluri subţiri, pietroase cu relief accidentat, se aleg cu prioritate terenurile situate pe substraturi bogate în calciu (marne, gresii, calcare, conglomerate) din Câmpia şi Podişul Transilvaniei, Podişul Dobrogei, Podişul Mehedinţi etc., urmat de Podişul Moldovenesc, unde alte tipuri de agricultură, mai intensive, sunt ineficiente economic.

Dacă se doreşte practicarea unei agriculturi ecologice pe soluri acide, obligatoriu este necesară amendarea calcică pentru corectarea acidităţii, e drept cu cheltuieli mai mari.

Substratul calcaros nativ al solurilor de deal şi munte este o garanţie sigură al instalării în pajişti şi al reuşitei cultivării în arabil al leguminoaselor perene (trifoi, lucernă, sparcetă, ghizdei etc.), veritabile „uzine vii” de fixare a azotului atmosferic, fără de care nu ar fi posibilă o agricultură ecologică eficientă.

Dezvoltarea creşterii bovinelor

Practicarea agriculturii ecologice reclamă o fertilizare aproape exclusivă cu gunoi de grajd, tulbureală de grajd (purin, güle), compost,  obţinute în principal de la specia bovină. Este utopic să ne gândim că se poate dezvolta o fermă ecologică fără creşterea bovinelor de la care „loco”, cu cheltuieli minime de transport şi administrare, să se realizeze fertilizanţii de origine organică pentru pajiştile naturale şi culturile agricole în arabil.

Conform reglementărilor europene, la care am subscris şi noi, sunt admise maxim 2 UVM la 1 hectar de teren agricol (echivalentul a două vaci de lapte), astfel ca să nu se depăşească 170 kg/ha/an azot provenit din dejecţiile animalelor din fermă.

Creşterea bovinelor, în special a vacilor de lapte, se face în sistem mai extensiv pe păşune în perioada de vegetaţie şi în stabulaţie liberă, având ca principal furaj fânul obţinut pe pajişti naturale bogate în leguminoase perene sau culturi de leguminoase şi amestecuri de graminee cu leguminoase perene în arabil.

Furajele concentrate (grăunţe de cereale şi boabe de leguminoase) sunt produse pe cât posibil în ferma proprie şi în caz că nu ajung sunt cumpărate din alte ferme cerealiere care produc în sistem ecologic, fiind aproape singurele intrări din exterior, pe lângă sare. O mare atenţie este acordată confortului vacilor de lapte şi al altor categorii de bovine, care pe păşune au apă permanentă şi umbră, inclusiv condiţii de scărpinat de tulpinile arborilor.

La fel, în grajd, animalele au permanent la dispoziţie un pat gros de paie, pentru a produce o cantitate cât mai mare de gunoi, necesar în continuare pentru fertilizarea culturilor. Furajarea exclusivă cu fân de cea mai bună calitate se face la discreţie şi cea cu concentrate după producţia de lapte a fiecărei vaci în parte.

Pajiştile naturale cu diversitatea lor floristică, utilizate ca păşune şi producerea fânului, fac în final diferenţa de calitate şi savoare a laptelui de vacă şi brânzeturilor care se obţin în diferite zone geografice şi pedoclimatice.

Model elveţian

În Elveţia, ţară muntoasă prin excelenţă, agricultura ecologică (biologică) se practică pe 10% din suprafaţa agricolă, agricultura durabilă (ecologică la ei) pe 80% şi cea intensivă (convenţională) pe doar 10% din terenul agricol.

La noi, pe viitor, o structură aproximativă ar fi: 10-15% agricultură ecologică, 20-35% agricultură durabilă şi 50-70% agricultură intensivă, având, după Franţa, cele mai favorabile condiţii naturale pentru culturile agricole din Uniunea Europeană.

Articol publicat în revista Ferma nr. 2(40)/2006