În toamna anului trecut, Boala limbii albastre a creat panică printre crescătorii de oi, mai cu seamă, la cei din zona de deal, iar prețul la mieii livrați la export a scăzut vertiginos, cu circa 40%. În acest an se pune din nou întrebarea dacă producția de carne la ovine mai poate deține ponderea în exploatațiile axate pe producerea cărnii?

În creșterea oilor din țara noastră există mari posibilități de majorare a producției de carne, sub aspectul tehnologiilor de reproducție, de întreținere și de hrănire, dar și sub aspect genetic și economic. În sens restrâns, o producție de carne mai mare înseamnă ovine cu masă corporală mai mare valorificate pentru carne. Această concepție predomină în sistemul tradițional de creștere a oilor, care se bazează pe închirierea temporară a unor pășuni și pe exploatarea resturilor vegetale, fără a ține seama de consumul specific și de calitatea cărnii.

Obiective majore ale optimizării producției de carne 

Cu totul altul este interesul în exploatațiile de ovine intensive, care au în proprietate o anumită suprafață de teren pe care se poate produce o cantitate limitată de furaje. În acest caz, producția de carne trebuie concepută ca o modalitate științifică și eficientă economic de a optimiza:

– obținerea unui număr cât mai mare de miei înțărcați per oaie mamă și per an;

– realizarea unei viteze de creștere a mieilor la nivelul potențialului rasei cu un consum specific cât mai mic;

– obținerea unor carcase de calitate, obiectiv de care este strâns legat prețul de vânzare.

• Obținerea unui număr cât mai mare de miei/oaie într-un an se poate realiza prin folosirea precoce la reproducție a tineretului femel (8-10 luni), creșterea ratei fătărilor și sporirea următorilor indici de reproducție: oi în călduri, fecunditate, rata de păstrare a gestației, prolificitate, supraviețuire până la înțărcare.

Concepția actuală prin care se urmărește eficientizarea producției de carne se bazează pe creșterea unor oi mame cu greutate mijlocie (45-55 kg), care să consume mai puține furaje pentru metabolismul lor bazal, să aibă sezon de reproducție lung și să fie foarte bune de lapte. Aceste oi ar trebui să producă în medie doi miei cu greutate mică (2-2,5 kg) spre mijlocie, dar care prin consumul de lapte matern și furaje suplimentare, la discreție, să realizeze o viteză mare de creștere, o greutate corporală mare în timp scurt, un randament bun la sacrificare (60-62%) și o proporție mare de carne în carcasă față de grăsime (raport minim 5/1).

Alegerea rasei de ovine este drastic limitată de condițiile climatice ale zonei respective. Majoritatea raselor de ovine sunt crescute în condiții aspre de mediu, neprielnice unor rase cu performanțe superioare pentru producția de carne.

Realizarea de hibrizi prin încrucișări rotative sau stratificate între rasele locale și rasele specializate pentru carne constituie o alternativă viabilă.

Toate aceste obiective majore au limite biologice și economice. Obținerea unui număr mai mare de miei pe oaie matcă și pe an este limitată de durata variabilă a gestației (146-155 zile), durata anestrului post-partum (28 zile), durata sezonului de montă și mai pregnant de optimizarea indicilor de reproducție, de factorii climatici (raport lumină-întuneric, luminozitate, căldură) și de numărul de miei fătați pe oaie.

• Realizarea unei viteze de creștere ridicată a mieilor este limitată de capacitatea de ingestie a mieilor și de proporția între fibroase și concentrate din rația lor de hrană: minim 20-25% fibroase și maxim 70-75% concentrate. Totodată, reducerea volumului hranei ingerate, concomitent cu mărirea conținutului în energie al acestor furaje poate înrăutăți calitatea carcasei prin depunerea unor cantități prea mari de grăsime.

Eficiența ameliorării producției de carne este strâns legată de optimizarea natalității și a unei viteze de creștere a mieilor la limita superioară cu un consum specific cât mai scăzut.

• Evaluarea carcaselor întregi, obiectiv strâns legat prețul de vânzare, este apreciată în Europa de Vest în funcție de conformație, după sistemul SEUROP.

În România s-au aprobat, prin Ordinul 883 din 24 noiembrie 2004, Normele tehnice de clasificare a carcaselor de ovine tot după sistemul SEUROP. Conform acestei grile, încadrarea pe calități a carcaselor se realizează pe baza a două criterii definitorii de care depinde prețul/kg, și anume:

– grad de îngrășare – include 5 categorii: 1, 2, 3, 4, 5. 

– conformație – include 6 categorii: S, E, U, R, O, P.

Rezultatele clasificării, respectiv categoria, evaluarea conformației și a gradului de acoperire cu grăsime, se înscriu, de către clasificator, într-un raport de clasificare, al cărui model este întocmit de Comisia de clasificare a carcaselor.

Optimizarea celor trei obiective importante poate conduce la creșterea semnificativă a veniturilor într-o exploatație de oi orientată spre producția de carne.