După seceta cumplită a anilor 1946-1947, s-au produs mişcări mari de populaţie din zonele afectate, care s-au stabilit şi în Banat, în locul celor exilaţi în gulagurile sovietice şi în Bărăganul românesc.
Noii veniţi din Moldova, Dobrogea, Vechiul Regat şi Oltenia au adus cu ei seminţe şi tehnici de cultură a pepenilor.
De la ei, părinţii mei au învăţat cum să cultive pepeni. În plus, ca licean în Timişoara, am cumpărat dintr-o librărie broşura „Cultura pepenilor” de Bulboacă şi Vălinaş, după care mi-am îmbunătăţit cunoştinţele, cultivându-i „ca la carte”.
Varietatea soiurior de altădată a dispărut
În primul rând, am ales terenul mai nisipos din apropierea unei bălţi, pe cât posibil o ţelină veche care avea o structură a solului foarte bună şi o îmburuienare mai redusă. De pe piaţa Timişoarei am cumpărat mai multe varietăţi de pepeni verzi şi galbeni de la care am oprit individual seminţele, le-am pus la uscat şi am scris pe pungile de hârtie principalele caracteristici: mărime, formă, culoare coajă şi miez, gust şi altele.
Am avut o mulţime de varietăţi de pepeni verzi cu forme de la sferice până la elipsoidale, cu coaja verde-închis, deschis sau chiar albă cu dungi verzi mari sau mărunte, cu coaja groasă până la foarte subţire, cu miezul roşu intens sau chiar portocaliu, cu gust de o diversitate inimaginabilă azi.
La pepenii galbeni, varietatea de forme, culori, desenul cojii, consistenţa pulpei, gustul şi aroma erau şi mai diversificate. În prezent, aceste varietăţi au dispărut, pe piaţă rămânând unul sau două soiuri de pepeni verzi şi tot atâtea de pepene galben.
Pepeni verzi cu miezul portocaliu, extrem de dulci, nu am mai întâlnit decât acasă, la Jebel, şi după o jumătate de secol, pe piaţa Vienei, anul trecut.
Deprinderea cu tehnologia pepenilor
După arătura de toamnă, în primăvară, grăpam cu caii şi săpam manual la 1,5-2 m între rânduri şi la 1 m pe rând, după un marcator de lemn, făceam cuiburile în care puneam mraniţă amestecată cu pământ, semănam 4-5 seminţe şi deasupra puneam un strat de 2-3 cm de mraniţă. După răsărire, lăsam 2 plante mai viguroase la cuib, efectuam ciupitul lăstarului principal şi, în final, cârnitul celor secundari, pentru a spori fructificaţia.
La apariţia şi maturizarea pepenilor am avut o surpriză de proporţii: sortimentul meu pus cu grijă pe rânduri nu corespundea cu descrierea de pe pungi, fiind un amestec de neînţeles pentru cunoştinţele mele de atunci, mai ales că nu am făcut botanică în liceu, fiind intoxicaţi în schimb cu miciurinismul sovietic „biruitor”.
Abia la facultate am desluşit acest mister prin care pepenii, având flori monosexuate monoice, prin polenizare de către albine, se corceau între ei. Probleme mari în această direcţie am avut cu pepenii verzi, care nu se mai coceau, fiind corciţi cu dovlecii porceşti din cultura de porumb de lângă pepenăria noastră.
Atunci s-a compromis o bună parte din recoltă şi am tras concluzia că în apropierea culturii de pepeni nu au ce căuta dovlecii şi, probabil, alte cucurbitacee.
Cultura de pepeni în suprafaţă de 50-60 ari, o treime galbeni şi două treimi verzi, o prăşeam de 3-4 ori şi, mai ales, o udam cu găleţile din baltă. Pentru udat mobilizam mai mulţi copii de seama mea care, ca răsplată, puteau mânca pepeni pe săturate toată vara şi în plus duceau şi unul acasă, fără bani. Astfel, nu am avut evenimente deosebite de furturi la pepenărie.
Verile de liceu, petrecute la pepenărie
Pentru pază, mi-am construit o colibă simplă acoperită cu paie şi un prici cu fân pentru dormit, un câine vigilent, cărţi pentru lectură şi o suliţă artizanală pentru apărare. Am stat zi şi noapte de pază aproape fără schimb, baie făceam în baltă, mâncam pe săturate pepeni cu pâine şi o dată pe zi o zeamă caldă adusă de fraţii mei. Nu aveam nevoie de apă de băut; ţin minte că odată nu am băut apă cinci săptămâni consecutiv, pepenii îmi ţineau şi de sete.
Îmi amintesc cu multă plăcere de verile petrecute la pepenărie, era mai linişte, citeam mult în timpul liber, aveam bani de buzunar din vânzarea pepenilor, munceam din greu la adunat şi încărcat, eram ca un mic agricultor mai instruit de care ascultau toţi ai casei.
În anii de liceu, până la intrarea la facultate, m-am ocupat de pepenărie, după care am părăsit această îndeletnicire, întrucât pentru a deveni student, părinţii – având pământ şi animale – au intrat în gospodăria agricolă colectivă, altfel nu puteam da examen de admitere sau eram exmatriculat după aceea.
După 2-3 generaţii de nemuncă în agricultură…
Cred că reuşita cu pepenii mi-a dat încredere în viitor şi, drept urmare, m-am înscris la Agronomie, pe care am absolvit-o acum aproape o jumătate de veac. Mă gândesc, câţi studenţi de la ştiinţele care au tangenţă cu agricultura au avut şansa mea să lucreze în familie la muncile câmpului şi după absolvire să continue într-un cadru organizat această nobilă activitate?
Puţini, foarte puţini, ceea ce este foarte trist pentru viitorul agriculturii româneşti. În CAP-uri şi în gostaturi, munca prost plătită era considerată o corvoadă pentru tineri şi toţi fugeau cât puteau de ea, refugiindu-se în oraşe la munci mai uşoare. Au fost suficiente două-trei generaţii de nemuncă în agricultură pentru ca lumea să se decălească, să o desconsidere şi oamenii să fie cuprinşi de lene.
Este mai uşor să stai vara la umbră, la taclale cu prietenii, cu o berică rece în faţă decât pe câmp să asuzi muncind sub soarele dogoritor. Lumea a evoluat, educaţia prin muncă a copiilor, aşa cum o făceau părinţii şi bunicii noştri, va trebui să reînvie, altfel destinele agriculturii noastre va fi în mare pericol în viitorul nu prea îndepărtat.
