La început au avut mari probleme cu localnicii, întrucât aceştia nu cunoşteau acele animale, zicând că seamănă cu satana şi le spurcă laptele. Cu greu s-au lăsat convinşi că aceste animale sunt blânde şi nu fac nici un rău. Numai după ce au gustat din laptele lor mai gras şi mai gustos decât cel de vacă, au admis bivoliţele la păşunat pe izlaz, împreună cu vacile lor.
În gospodăria ţărănească de subzistenţă bivoliţele erau extrem de eficiente, întrucât valorificau foarte bine păşunile din zona umedă şi fânurile de baltă de slabă calitate, producţia secundară de la culturile de cereale, în special cocenii de porumb, fiind în schimb animale excelente de muncă, la plug îndeosebi, dând totodată şi o cantitate suficientă de lapte, de o calitate superioară celui de vacă. În plus, bivoliţele sunt prietenoase până la patimă cu cei ce le îngrijesc.
Când treceam pe lângă cireadă, de la sute de metri, mă observau şi veneau în goană răgind spre mine să le scarpin. Am învăţat să înot în bălţi, sprijinindu-mă de spinarea lor. La şcoală ştiam deja ce este electricitatea statică, prin dâra luminoasă ce o lăsa ţesala pe întuneric când le ţesălam. În toate sesiunile la examen un frate navetist îmi aducea zilnic un litru de lapte de bivoliţă de acasă.
Aveam credinţa că acest lapte mă ajută să învăţ mai uşor şi să mă refac mai repede după examenele grele de la agronomie, fapt care s-a şi întâmplat, cel puţin în cazul meu.
Este ştiut că bivolii au fost domesticiţi mai târziu decât taurinele, având uneori manifestări de neînţeles. Astfel, bivoliţele pot reţine laptele şi nu se lasă mulse decât de o singură persoană şi aceasta în timp ce cântă sau fluieră, în unele cazuri. Când mama mea, care le mulgea, a plecat trei zile pentru o moştenire, tatăl meu nu a reuşit să le mulgă nici după ce le-a pus un sac greu cu cărămizi pe spinare!
În verile toride, bivolii caută să se răcorească în apă. Un consătean nu a reuşit să-şi stăpânească bivoliţele înjugate, care au tras carul cu snopi de grâu în mijlocul unei bălţi. De asemenea, se sperie foarte uşor la vederea unor persoane cu haine mai strident colorate.
Aşa se face că într-o zi de sărbătoare, la hora din mijlocul comunei, bivoliţele noaste Puica şi Mişca s-au speriat de culorile fotelor femeilor şi au răsturnat de pe un pod carul cu snopi de coceni, fratele meu mergând în faţa lor şi eu fiind deasupra încărcăturii, la mare înălţime.
Noroc că am ştiut cum să mă salvez, urcând rapid pe snopi în direcţia opusă căderii, altfel mă puteam accidenta grav. Mai multe săptămâni am fost de râsul satului pentru acest incident hazliu, concluzionând că nu este bine să lucrezi de sărbători, oricât de neînsemnate ar fi ele!
Unde ne sunt bivoliţele?
Acum aceste preţioase animale au dispărut cu totul din localitate din cauza colectivizării, consangvinizării, desecării bălţilor şi, nu în ultimul rând, al trecerii treptate în nefiinţă a celor care le-au îndrăgit şi ştiau să le crească. Citeam cu gust amar în această revistă de un proiect româno-maghiar de creştere a bivoliţelor la Pecica, judeţul Arad, în valoare de peste 600 de mii de euro, pe o suprafaţă de 1,8 hectare, pentru un efectiv iniţial de 10 bubaline, revenind peste 60.000 de euro pe cap de animal, de parcă ar fi pensionare într-o grădină zoologică!
Ce risipă de bani europeni pentru a nu se pierde îndeletnicirea creşterii bivolilor pe meleagurile noastre, când în trecut zone întinse de pajişti de slabă calitate pe locuri mlăştinoase şi cu bălţi din Câmpia Crişurilor, Bazinul Someşului, Depresiunea Făgăraşului şi alte zone asemănătoare erau valorificate superior cu sute de mii de bubaline!
Bivolii sunt bine reprezentaţi pe mapamond, i-am întâlnit în zonele tropicale din Valea Nilului, Thailanda şi mai recent în peninsula Yucatan din Mexic, fiind o specie adaptată pentru terenuri umede şi calde. Este de neînţeles reducerea drastică a efectivelor de bivoli de la noi în condiţiile în care produsele animaliere de la această specie (lapte, brânzeturi, carne etc.) nu sunt limitate prin cote de producţie în Uniunea Europeană.
