Din discuţiile avute am dedus că producerea de hibrizi la ovine nu este clară pentru mulţi dintre ei.
Prietenul meu badea Ioan a fost cel mai nedumerit „Nouă hibrizii ăştia de care vorbeşti d-ta îs numai la cucuruz şi la vie, nicidecum şi la oi”.

Şi totuşi, bade Ioane, hibrizii (sau metişii în termeni mai vechi) se realizează atât la plante, cât şi la animale, iar oile nu fac excepţie.

În sens larg prin hibridare se înţelege încrucişarea (reproducerea) între două soiuri de plante sau între două rase (populaţii) de animale.

Hibridarea este o metodă eficientă de creştere a producţiilor, efectul ei genetic fiind mult mai mare (de până la zece ori) decât în cazul aplicării selecţiei. Ea se bazează pe vigoarea biologică a hibrizilor, care valorifică mai bine furajele, cresc şi se dezvoltă mai repede şi manifestă rezistenţă sporită la îmbolnăviri.
Realizarea de hibrizi între rase de ovine este o practică uzuală şi eficientă, mai ales în Anglia, Scoţia şi Irlanda, dar şi în Franţa, Italia, Spania şi Germania.

După anul 1960, a fost importat în România un număr mare de rase de ovine specializate, cu scopul de a ameliora genetic rasele de ovine autohtone şi de a produce hibrizi, tipuri şi rase noi de ovine, mai performante şi mai căutate pe piaţa mondială.

În total, s-au importat peste 500 mii ovine din diferite rase specializate pentru carne (Suffolk, Romney – Marsh etc.), carne – lână (Merinofleisch, Ile de France, Corriedale, Polwarth), lână (Merinos de Stavropol, Merinosul Australian, Merinosul Groznensk, Merinosul de pieptene) şi lapte (Friză, Awassi etc.), din care ponderea (peste 90%) au deţinut-o rasele de carne – lână şi de lână.

Goana după efective, practicată ca politică de stat în perioada anilor 1970 – 1990, a condus la realizarea de încrucişări în mare parte necontrolate, care s-au soldat cu reţinerea pentru reproducţie a tuturor mieluţelor hibride, impurificând astfel rasele de ovine autohtone.

Producerea de hibrizi la păsări şi porci, specii foarte prolifice, se realizează mai uşor, efectivul matcă având o pondere mult mai mică.

Cu totul alta este situaţia la rumegătoare, unde, în ţara noastră,  se obţine numai 1 produs pe femelă matcă şi an.
Producerea de hibrizi la ovine se poate organiza doar de crescătorii care deţin efective mari (cel puţin 400 oi matcă).

Pentru a înţelege mai bine cum trebuie organizată producerea de hibrizi pentru carne sau lapte la ovine vom porni de la ipoteza că un crescător are 1000 oi matcă (fătătoare) de la care obţine 1 miel pe oaie şi an.

La început din cele 1000 de oi vom selecta:

• 500 oi – nucleul (efectivul) de selecţie în rasă pură cu caracteristicile tipice de rasă şi cu producţiile de lapte cele mai mari, iar dintre berbeci se vor reţine/sau se vor cumpăra 20 berbeci (pentru I.A. numai 7) cei mai valoroşi;

• 500 oi vor constitui nucleul (efectivul) de producţie care se vor monta (natural sau I.A.) cu berbeci din rase specializate pentru carne sau lapte.

Oile din nucleul de selecţie vor fi introduse în controlul producţiei de către Unitatea de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie din judeţul unde locuiţi.

Anual, aceste oi vor produce 500 miei, din care 250 mieluţe şi 250 berbecuţi. Este esenţial ca aceste oi să fie bine îngrijite în stabulaţie şi după fătare, mieii să fie furajaţi stimulativ de la fătare până la înţărcare, pentru a-şi exprima potenţialul genetic.

Din cele 250 mieluţe până la înţărcare, în medie se pierd (mortalităţi, sacrificări de necesitate), circa 15 mieluţe (6 %), iar la înţărcare se reformează ca necorespunzătoare încă 10 mieluţe, rămânând circa 225 mieluţe. Ele se vor creşte cu mare grijă pe păşunile cele mai bune, iar vara vor primi supliment de concentrate (200 – 400 g/zi) în perioada mai secetoasă.

În anul următor, la tuns se va face o ierarhizare a acestor mieluţe, devenite acum mioare, după greutatea corporală, producţia de lână şi aspectul exterior (conformaţie şi constituţie). Pe parcursul unui an se mai acceptă pierderi de 5 mieluţe (2%), rămânând după tuns circa 220

Dintre acestea se reformează ca necorespunzătoare 10-20 mieluţe, iar cele 200 rămase se împart astfel: primele 100 mioare în ierarhie vor înlocui oile reformă (15%) şi pierderile (5%), totalizând circa 20% din efectivul (500 x 20% â 100 oi) nucleului de selecţie, iar 100 mioare vor înlocui oile reformă de rasă pură din nucleul de producţie.

În acest mod, nucleul de selecţie poate produce mioare pentru înlocuirea oilor reformă atât în nucleul de selecţie, cât şi în cel de producţie, păstrându-se efectivul matcă din rasa autohtonă.

Dacă efectivul din nucleul de selecţie este foarte valoros, 50 – 60% dintre berbecuţi se vor reţine pentru prăsilă, adică 100 – 120 berbecuţi, iar restul se livrează pentru îngrăşare, imediat după înţărcare.

Crescătorul de ovine poate interveni în efectivul de producţie cu rase specializate pentru carne sau lapte în funcţie de cerinţa pieţei.

1) Pentru a produce hibrizi destinaţi pentru carne va monta cele 500 oi de producţie cu berbeci din rase de carne şi vom obţine circa 250 mieluţe şi 250 berbecuţi, deci în total 500 miei, care în totalitate se vor livra pentru îngrăşare.

Cele mai bune rezultate, atât în ţara noastră, cât şi în alte ţări din Europa Centrală, s-au obţinut la toate rasele autohtone prin utilizarea berbecilor din rasa Suffolk sau rasa Germană de Carne cu Capul Negru.
Rezultă deci că la 1000 oi matcă (500 în nucleul de selecţie şi 500 în nucleul de producţie), se pot obţine anual 500 miei destinaţi pentru carne.

În Dobrogea, D-l Ing. Raftu Constantin, efectuând hibridări pe scară largă între rasa Merinos de Palas şi rasa Suffolk, a obţinut rezultate foarte bune la mieii hibrizi (s.m.z. 400 – 480 g/zi şi o calitate bună a carcaselor.

2) Dacă însă dorim să producem hibrizi destinaţi pentru lapte, cele 500 oi de producţie se vor monta cu berbeci dintr-o rasă specializată pentru lapte, rezultând tot 500 miei, din care 250 berbecuţi, ce se vor înţărca la 40 – 50 zile şi apoi se livrează pentru carne şi 250 mieluţe hibride. Aceste mieluţe crescute intensiv (după înţărcare păşune ­ concentrate 300 – 400 g/zi) se pot da la montă la 10 luni, iar prin întreţinerea extensivă (numai cu iarbă) la 15- 16 luni.

Din 250 mieluţe, prin pierderi şi reforme selective (la înţărcare şi tuns) mai rămân până la prima montă circa 200 – 220. Aceste mioare se vor monta numai cu berbeci din rase de carne prolifice, deoarece având lapte mult vor putea creşte normal doi miei.

Toţi mieii obţinuţi de la aceste mioare hibride se vor înţărca precoce la 30 – 45 zile şi se vor livra pentru îngrăşare. După înţărcarea mieilor, mioarele (oile) hibride se vor mulge mecanic şi se vor furaja suplimentar cu 300 – 500 g concentrate pentru a-şi exprima potenţialul genetic.

Din acest exemplu rezultă că la 1000 oi matcă rasă pură se pot obţine din primul an 500 miei hibrizi destinaţi pentru carne şi numai în al doilea an 200 mioare hibride destinate pentru lapte.

Articol publicat în revista Ferma nr. 4(36)/2005