O axiomă foarte des folosită în lume, mai ales când vine vorba despre strategiile economice pe termen lung. O folosesc companiile, politicienii, oamenii simpli. Într-o interpretare generală, gândim global atunci când ne pasă și ne asumăm consecințele pe care s-ar putea să le aibă acțiunile noastre asupra mediului, a oamenilor, a comunității.
Nici agricultura nu ar trebui să ocolească un astfel de deziderat. Ne gândim la siguranța alimentară, la foamete, la raționalizarea resurselor, la secetă ori la inundații și acționăm local, fie că vorbim de țară, regiune, propria localitate, parcela pe care o lucrăm sau petecul de pământ din bătătură.
Ar fi ideal să ne permitem să ținem cont de impactul pe care îl vor avea modul în care lucrăm și deciziile pe care le luăm. Spun să ne permitem, pentru că de multe ori costurile „gândirii globale” sunt prea mari în raport cu bugetul alocat investițiilor în agricultură, de multe ori limitat la nevoile curente și imediate. {i totuși unii acționează global, protejând pe termen lung inițiativele locale, chiar și atunci când „local” înseamnă „într-o țară străină”.
Mă refer, desigur, la creditele pe care unele state comunitare le oferă agricultorilor (italienii, de pildă) pentru achiziționarea de teren agricol în țara noastră. Sau cum guvernul ungar, printr-un program preaderare, a acordat credite foarte avantajoase pentru agricultură, tocmai pentru a asigura dezvoltarea fermelor în viitoarea competiție europeană.
În contrast cu strategiile agricole elaborate (și aplicate!) de alții, nouă, românilor, ni s-a permis să visăm frumos… Visul dinaintea aderării al agricultorului român era, la modul general, acela de a avea acces la combinele bengoase din Occident și la credite bancare cu dobândă mică, dar și intrarea pe o piață care ne aștepta produsele agricole cu brațele deschise. De fapt, cred că era cam invers. Ceilalți așteptau cu brațele pline piața noastră… de desfacere.
Vă mai aduceți aminte, în primăvara lui 2005, de Programul Fermierul? Lansat cu mare fast și cu un slogan pe măsură: „bani pentru țărani, bunăstare pentru sate”. 15 mii de Euro pe fermă, credite cu dobândă subvenționată. A mai mișcat lucrurile. A ajutat la implementarea SAPARD-ului. Au urmat măsuri peste măsuri, dar agricultura românească tot suferindă e din lipsă de finanțare.
Se simte acut lipsa creditării pe termen lung și e strigător la cer că, în România, terenul, cel care ridică PIB-ul și valoarea electorală a celor care se laudă cu potențialul agricol, NU reprezintă o garanție suficientă pentru instituțiile bancare. Rând pe rând, miniștri ai agriculturii din toate guvernele s-au dat peste cap să rezolve creditul agricol. S-au rostogolit degeaba…
În afara dobânzilor și a condițiilor mai flexibile oferite exclusiv de bănci, și a creditelor pe post de avans la subvenții, prin fondurile de garantare, gândirea globală în ceea ce privește finanțarea agriculturii de la noi e grav avariată. Parafrazând ce spuneam la început, oficialii din patria preponderent agrară România par să gândească pe termen scurt și acționează ca atare.
Ce politică de prețuri, ce măsuri de intervenție, ce mecanisme de piață! Astea sunt apanajul celor care mănâncă agricultura pe pâine. Ce-i drept, viziunea globală asupra agriculturii necesită și o mare doză de conștiință… Dar de unde nu-i, ce pretenții mai poți să ai?!
