Scopul final al creşterii ovinelor pentru carne este acela de sporire a cantităţii totale de carne produsă şi a calităţii ei, pentru a maximiza profitul anual.

Acest scop poate fi realizat urmărind două grupe de obiective: caracterele de producţie şi cele de reproducţie

Caracterele de producţie

Primul grup este reprezentat de caracterele de producţie – viteza de creştere, masa (greutatea) corporală la vârsta tipică, cantitatea şi calitatea carcasei. Scopul principal este producerea de mieii la o greutate maximă într-un timp minim, compatibili cu exigenţele comerciale în ceea ce priveşte calitatea.

Cum alegem schema de ameliorare potrivită?

Ameliorarea pentru ambele caractere poate fi realizată utilizând fie selecţia genetică în cadrul rasei, fie încrucişarea industrială.

Selecţia urmăreşte două căi esenţiale:

– alegerea reproducătorilor amelioratori, berbeci sau oi, pe baza estimării valorii lor genetice;
– difuzarea progresului genetic al reproducătorilor amelioratori, evidenţiaţi în etapa precedentă, în rasă prin cea mai largă utilizare posibilă (IA – inseminarea artificială sau chiar transfer de embrioni).

Pentru alegerea schemei de ameliorare cea mai adecvată, trebuie să se cunoască toate caracteristicile mediului în care va fi realizată această ameliorare (caractere meteorologice, disponibilităţi alimentare, riscuri de boli etc.), precum şi bazele genetice ale caracterelor de ameliorat.

Acest al doilea aspect este mai complex, dar poate fi evaluat folosind doi parametri: heritabilitatea (se cuantifică de 0 la 1 şi evaluează controlul genetic al unui caracter), necesară pentru prevederea rezultatelor selecţiei, şi al doilea, heterozisul, care defineşte comportamentul caracterelor încrucişate.
Caracterele de producţie (greutatea la naştere şi la vârsta tipică, caracteristicile carcasei) au o heritabilitate medie spre înaltă (0,4-0,8) şi un bun nivel de heterozis.

Ameliorarea pentru aceste caractere se poate face fie recurgând la selecţie individuală (intrarasă), fie la hibridare, îndeosebi industrială. Alegerea între aceste două sisteme va depinde mai întâi de rasa de ovine deţinută în exploataţie şi, în al doilea rând, de caracteristicile ambientale ale ariei de creştere.

Excepţie face viteza de creştere a mieilor înainte de înţărcare (perioada de alăptare), care are heritabilitatea şi heterozisul mai scăzute, deoarece acestea depind mai puţin de caracteristicile genetice ale mieilor şi mult mai mult de cantitatea de lapte produsă de mamă. Creşterea ponderală medie zilnică a mieilor de la 10 la 30 de zile măsoară, indirect, mai cu seamă valoarea lactogenă a oii mame.

Caracterele de reproducţie

Al doilea grup de obiective este reprezentat de caracterele de reproducţie, urmărindu-se creşterea numărului de miei produşi de la o singură oaie pe an, prin doi factori complementari între ei:

– Prolificitatea, adică numărul de miei obţinuţi pe oaie la fătare (sau la 100 oi fătate);
– Desezonizarea căldurilor, adică posibilitatea de a avea oi care prezintă activitate sexuală tot timpul anului pentru practicarea unei alternanţe de două fătări pe an, urmată de o fătare/an sau de trei fătări la doi ani (o fătare la 8 luni). Apoi, producţia de miei când piaţa oferă cele mai ridicate preţuri.

CERINŢE PRIVIND CALITATEA CARCASELOR

În ameliorarea calităţii carcaselor de ovine pe plan mondial s-au conturat două criterii:

– carcase grase cu depozite mai mari de seu, preferate de regulă în ţările arabe;
– carcase cu un strat subţire de seu (2-3 mm) pe toată suprafaţa şi cu musculatura foarte bine dezvoltată, solicitate în ţările din vestul Europei.

Majoritatea ţărilor producătoare de carne de ovine au acceptat, pentru ameliorarea calităţii carcaselor, trei obiective principale: greutatea, conformaţia şi compoziţia carcasei, însuşiri cu h2 ridicat (0,4 până la 0,8).
Pentru evaluarea compoziţiei fizice (să predomine carnea de calitate superioară, din jigou şi cotlet) şi tisulare (raport superior carne-grăsime, cel puţin 5:1) a carcasei – caractere deosebit de importante care atrag cumpărătorii – se vor folosi atât metodele uzuale de tranşare a carcasei, cât şi metoda cu tomograful, foarte exactă, care se poate aplica şi la indivizii selecţionaţi pentru performanţa proprie.