Dumitrița, ciobănița din Firiza: ”Nu aș renunța la oi niciodată! Și știți de ce? Când am primit de la socrul meu loc de casă, eu și Ovidiu eram tineri căsătoriți, am vândut cele 60 de oi pe care le avea soțul meu ca să începem să construim. Atunci ne-am dat seama că oaia te scoate tot timpul din necaz. Orice s-ar întâmpla, ai ceva al tău, ai un ban la nevoie, să-ți întreții familia, să-ți ții copiii la școală. Din oile astea am făcut tot ce avem și trăim decent”.
Am descoperit-o pe Dumitrița Verzilă sau „Dumi Ciobănița”, așa cum e cunoscută în mediul online, chiar în locul care îi este cel mai drag: la stână. Tânăra de 30 de ani, maramureșeancă din Firiza, mamă a doi copii și soție, își trăiește viața simplu, dar din plin, cu credința că munca cinstită și apropierea de tradiții sunt resurse sigure pentru un trai decent și liniștit.
Am vorbit peste jumătate de oră la telefon și mi-a fost dragă din prima. De la graiul neaoș din Maramureș, la bucuria cu care vorbește despre oile ei și pasiunea cu care își trăiește viața pe care a ales-o fără nici cea mai mică ezitare, pe când era la liceu.
Ne-am despărțit cu promisiunea că ne vom vedea, la stâna lor de la Firiza…
De la copilăria petrecută la oi, la propria stână
Dragostea pentru oi a început devreme pentru Dumitrița. Copilă fiind, în vacanțele de vară, mergea la unchiul ei la oi. „Pe atunci era ca o joacă, dădeam în strungă, țineam de oi. Dar așa mi-am prins dragul de ele”.
Mai târziu, pe când era la liceu, la Baia Mare, și-a început povestea de viață cu Ovidiu, viitorul ei soț. „Îmi spunea: tu, du-te la școală, ce-ar zice părinții tăi dacă ai renunța? Dar mie îmi plăcea să stau la oi. Diriginta m-a sunat și m-a întrebat: Dumitrița, ce faci, de ce nu mai vii la școală? Și i-am zis direct: eu rămân cu oile.”
Nu a abandonat însă visul educației. După ani întregi în care s-a dedicat exclusiv familiei, gospodăriei și oierutului, s-a înscris și la seral. „Anul ăsta termin liceul. Am zis că pe lângă copii și pe lângă oi, trebuie să-mi fac și eu școala, pentru că nu știi niciodată ce aduce viitorul”, îmi spune ciobănița.
O familie legată de pământ și de animale
Dumitrița și Ovidiu locuiesc tot în Firiza. Au doi copii frumoși – Delia și David. „Nu ne-am dus la oraș, aici am rămas. Soțul are serviciu iarna, la pădure, dar vara ne ocupăm amândoi de oi. Eu nu puteam să merg la muncă în altă parte, copiii erau mici și nu avea cine să mă ajute. Așa am ales să trăim cu animalele.”
Au pornit cu 30 de oi, iar astăzi au ajuns la un efectiv total de 200, toate Țurcane Băle, „oi rezistente și potrivite pentru zona noastră de munte”. „Am mai cumpărat câteva de la prieteni, am mai luat și ceva Breze, dar în mare parte efectivul l-am crescut din ce am avut noi. Nu sunt neapărat oi mari, dar sunt rezistente la zona noastră și au producție bună de lapte.”
Din laptele lor, Dumitrița face caș, urdă și lapte jintuit. Totul se vinde de acasă, către localnici și doi, trei clienți care vin de la Baia Mare. „Nu a trebuit să merg niciodată în piață. Oamenii vin la noi, și asta e cea mai mare mulțumire: că avem încrederea lor și aleg produsele noastre”.
Oaia, sprijin la nevoie
De fiecare dată când familia a fost în nevoie, oile au fost resursa la care s-au întors. „Când socrul ne-a dat teren pentru casă, am vândut 60 de oi ca să începem construcția. Am ținut 40 de mioare. Apoi, din miei am luat pășunea, mai târziu mașina. Orice am făcut, am făcut prin ele.”
O poveste care se repetă în viața lor. „Când am avut nevoie de bani de jeep, am vândut miei. Când am vrut să plătim concesiunea pășunii, iar am vândut miei. Și am realizat că, orice s-ar întâmpla, din oi poți să faci un pas înainte. Oaia te scoate din necaz!”, spune tânăra maramureșeancă.
Munca și lecțiile pentru copii
Cei doi copii, Delia (13 ani) și David (8 ani), cresc în acest mediu și învață, pe lângă școală, valoarea muncii. „Nu vreau ca fata mea să creadă că banii vin ușor. Dacă îmi cere să-i dau 100 de lei pentru o comandă de îmbrăcăminte, îi spun: azi stai tu cu oile și primești banii. Și ne ajută foarte mult. Așa învață ce înseamnă banul muncit”.
Delia visează să devină educatoare sau învățătoare, iar părinții sunt hotărâți să o sprijine să-și împlinească viitorul profesional. „Dacă va fi nevoie, vindem oi și merge la facultate. Tot oile ne-au ținut până acum și tot ele ne vor ajuta și mai departe.”
Viața la stână: între greutate și libertate
Desigur, viața cu 200 de oi nu e simplă. Animalul nu are vacanță, nu știe nici de Crăciun, nici de Paști. Trebuie hrănit și îngrijit zilnic. ”Dar nu înseamnă că suntem izolați. Și noi mergem cu copiii la apă (n.r. – la piscină), sărbătorim zile de naștere, mergem la nunți, la evenimente. Poate lumea crede că dacă te ocupi de oi ești rupt de lume, dar nu e deloc așa. Ne facem timp pentru toate”, spune ciobănița Dumi.
Iernile la munte, în Maramureș și oriunde în țară, nu sunt deloc ușoare. Oile sunt iernate în saivan și primăvara, când dă firul ierbii, turmele sunt urcate la munte, la pășune. „Tot timpul ne este organizat după animale, dar ne-am obișnuit”. Din păcate, în zonă nu există suprafețe agricole pentru culturi cerealiere. Fânul este singura sursă proprie de furaj pentru animale, porumbul și altele necesare fiind cumpărate, ceea ce crește mult costul de producție.
Dar Dumitrița și Ovidiu nu se plâng. Singuri se ocupă de oi, împreună decid tot ceea ce fac și viața lor decurge firesc, între stână și casa care încă nu e terminată.
Iar tânăra nu regretă nicio clipă decizia luată în urmă cu 15 ani.
Nu, niciodată nu mi-a părut rău. Poate unii cred că stai la oi pentru că n-ai altceva mai bun de făcut. Dar adevărul e că aici e libertate.
Când ai oi, nu depinzi de nimeni. Știi că mâine, dacă vrei să-ți faci casa sau să-ți trimiți copiii la școală, ai din ce!, spune Dumitrița.
Dumitrița și Ovidiu de la Firiza și-au scris propria poveste. O poveste frumoasă despre viață, alegeri, tradiția păstoritului și curajul de a ieși din zona de confort pentru a-ți schimba soarta.
