Aici, deasupra unei pensiuni de poveste, se află o minifermă pentru… zei. Cei doi muritori se străduiesc să nu zâmbească, deşi feţele lor nu pot arăta altfel. Fericirea se citeşte ca într-o scriptură, aproape matematic, în sufletul soţilor Dinică (nu i-am întrebat dacă sunt rude cu celebrul actor din filmul „Prin cenuşa imperiului”). Viorel Dinică a trecut de 55 ani, dar, exceptând părul său, pare mai degrabă un tânăr slujitor al gădinilor Elizee.
De la sfredelit adâncul, acum zămisleşte hrana zeilor!
Zmeura în trei culori (galbenă, roz închis, roz deschis), ca un fel de drapel al libertăţii simţurilor, ocupă fiecare loc unde perii, merii, piersicii, gutuii sau smochinii au pregetat să-l ocupe. Zmeura adusă de la munte şi-a găsit loc între trandafirii pentru dulceaţă ai Rodicăi Pană-Dinică, precum o blândă cotropire. Glumesc cu soţii Dinică pe marginea acestei întâmplări, spunându-le că zmeura din trandafiri ar fi un bun motiv de ceartă, iar ei se îmbrăţişează zâmbind. Copiii lor, doi băieţi şi o fată (studentă la ASE, am reţinut facultatea deoarece consider că cineva ar trebui să-i înveţe să precupească mai cu talent bogăţiile locului). Dincolo de atmosfera de basm din grădina de peste un pogon, aici poţi găsi aproape fiecare fruct, uneori şi câte trei soiuri diferite într-un pom, prin miracolul altoirii. Fructele prisosinde se transformă în dulceţuri aromate, compoturi, sucuri cu pulpă făcute la fabrica din Vaideeni, Jinaru Com, dar şi în rachiu cu mărgele. In plus, din piersici fac nectarul („hrana zeilor”) necesar pentru mulţumirea „turmei de zei” de pe muntele care se poate zări cu uşurinţă.
Familia lucrează două hectare cu pomi fructiferi, zmeură şi ceva lucernă pentru văcuţa lor cu lapte. O Bălţată cu roşu care întregeşte tabloul. Cumva alături de mama lui Viorel Dinică, cea care, precum bunica mea, stăpâneşte cerul cu ochii în pământ. La picioarele mele s-au adunat patru căţeluşi pufoşi ca nişte pui de urs, să ne jucăm. Nu pot rezista invitaţiei. Apoi mă aşez un pic în iarbă să mă judece. Nu sunt singurele animăluţe din miniferma pentru zei. Familia Dinică are şi un mic iaz cu peşti, dar şi câţiva iepuri belgieni. Si, de nelipsit, un motan galben, parcă neam cu Garfield. Pentru ca raiul să fie întreg, nu?!
Viorel Dinică a lucrat timp de peste zece ani ca inginer la exploatarea minieră Berbeşti-Copăceni iar acum este administrator la o asociaţie de proprietari în Horezu, tot în Vâlcea (la doar câţiva kilometri de localitatea Cerna). Rodica Pană-Dinică este recepţioner multi-funcţional la o pensiune aflată chair sub poalele proprietăţii lor. Un loc care întregeşte un tablou idilic, care, probabil, iarna este aproape trist. Dar sub stratul de omăt se ascund doar, ca sub o plapumă, miresmele viitoarelor primăveri.
Aerul, dovlecii urcaţi spre cer şi micul solar din spatele zmeurei pusă pe şpalieri de lemn, uniţi cu sârmă galvanizată, parcă îmi fac cu mâna la revedere. Asemeni celor doi soţi Dinică în timp ce mă petrec zâmbind pe cărarea ce duce la maşină. Mă aşez la volan şi plec cu regret dintr-un loc unde m-am simţit ca într-o poveste în care cei doi păreau prinţul şi Albă ca Zăpada.
Acest text nu este o poveste, iar eu depun mărturie că nu am folosit, decât cu multă zgârcenie, metafore şi epitete!
Un articol publicat în revista Ferma nr. 16/221 (ediţia 15-30 septembrie 2018)
