Această alegere a fost făcută în onoarea medicului englez Edward Jenner, care în anul 1796, a observat că ţăranii care, prin mulsul vacilor ce prezentau pe uger erupţii datorate variolei vacilor, făceau o formă uşoară de boală locală, pe mâini, dar nu se îmbolnăveau de variola umană, în timpul epidemiilor. Atunci a fost folosit termenul de vaccina,care provine de la latinescul vacca (vacă). Această metodă de aplicare de cruste şi limfă recoltată de la vaci a fost aplicată pentru prima dată la un copil (James Phipps) şi apoi la încă câţiva voluntari. În cursul epidemiei care a urmat Ed. Jenner a constatat că persoanele vaccinate nu s-au îmbolnăvit de variola umană, deosebit de gravă (Iftimovici, 1994). Astfel a fost deschis drumul imunoprofilaxiei prin vaccinare pe plan mondial, atât pentru om, cât şi pentru animale.
După această descoperire a urmat un şir lung de căutări şi cercetări experimentale, la care au participat numeroşi oameni de ştiinţă din mai multe ţări. Au fost descoperite şi experimentate o serie de metode de atenuare a patogenităţii unor bacterii şi virusuri, care apoi au servit la prepararea vaccinurilor. Louis Pasteur (1822 – 1895) a descoperit un număr mare de specii de microorganisme (dintre care unele îi poartă numele: genul – Pasteurella) şi a unei metode de conservare a alimentelor (numită azi pasteurizare). Dar meritul principal al lui Pasteur îl reprezintă demonstraţia că bolile infecţioase sunt produse de microorganisme, care pot fi crescute, studiate şi o parte din acestea pot servi pentru prepararea de vaccinuri, ceea ce a deschis o nouă eră, caracterizată prin trecerea de la vaccinarea empirică, cu aplicabilitate la o singură boală (cazul variolei), la aplicarea mai largă în prevenirea şi combaterea specifică a unor boli grave ale omului şi animalelor. Încununarea operei lui Pasteur a fost prepararea primului vaccin contra antraxului (1881) şi a celui antirabic (1885), vaccinuri care au înlăturat teroarea pericolului mortal pe care îl reprezentau aceste boli transmisibile de la animale la om.
La început vaccinurile erau preparate din germeni inactivaţi (omorâţi) prin diferite metode, iar mai apoi s-a ajuns la prepararea de vaccinuri subunitare, în care antigenul imunizant este reprezentat de anumite structuri chimice ale corpului microbian. Ştiinţa, numită vaccinologie, a progresat mult şi astfel s-a ajuns la o nouă categorie de vaccinuri, mai evoluată, reprezentată de vaccinurile moleculare, obţinute prin transferul de codoni din acidul nucleic al agentului patogen, responsabile de sinteza antigenilor capabili să inducă anticorpi protectori în organismul vaccinat. În prezent există mai multe tipuri de vaccin experimentate, omologate şi avizate pentru utilizare anti- COVID-19 în ţările din UE, începând cu anul 2020. Trei dintre acestea (BioNTech. Pfizer; Moderna şi CureVac) conţin un fragment de ARNm cu instrucţiuni pentru producerea în celulele organismului a glicoproteinei S din peplomerii virusului SARS-CoV-2. Două vaccinuri (AstraZeneca şi Johnson & Johnson/Janssen) conţin un adenovirus atenuat, la care s-a adăugat codul genetic pentru producerea proteinei S din componenţa SARS -CoV-2. Alte două vaccinuri (Sanofi-GSK şi Novavax) conţin versiuni de proteine spike ale SARS-CoV-2 cultivate în laborator. Vaccinurile produse în China (Sinovac) şi Rusia (Sputnik V, EpiVacCorona şi CoviVac), deşi se folosesc în câteva ţări europene, nu au fost încă supuse analizei instituţiilor de specialitate din UE pentru eventuala autorizare. Există şi numeroase alte tipuri de vaccinuri care se află în curs de experimentare în diferite ţări.
Apariţia vaccinurile anti COVID-19 a fost primită, la început cu bucurie şi cu speranţa că aplicarea acestora va stopa evoluţia pandemiei. Treptat însă au fost exprimate în mass-media diferite suspiciuni, care s-au propagat cu repeziciune. Scăderea încrederii în vaccinuri şi creşterea numărului de decese prin boli, care puteau fi prevenite prin vaccinare, au determinat OMS să declare ezitarea la vaccinare drept una dintre principalele ameninţări la adresa sănătăţii globale pentru anul 2019 (Crupariu, 2021).
Prima suspiciune are la bază presupunerea că vaccinurile au fost preparate în grabă, fără să fie parcurse etapele obligatorii de testare. Astfel de suspiciuni au fost exprimate nu numai în mass-media, ci şi în unele reviste medicale de prestigiu. Se invocă faptul că, de regulă, vaccinurile faţă de bolile infecţioase noi au necesitat mai mulţi ani, chiar şi zece ani, dacă se ia în considerare şi testarea obligatorie pe animale şi apoi pe un număr suficient de oameni de toate categoriile de vârstă, sex, rasă, cu diferite stări patologice preexistente etc. A existat întrebarea dacă nu cumva boala şi agentul patogen erau cunoscute de anumite laboratoare cu mult înainte de a fi declarată oficial pandemia. Răspunsul la aceste suspiciuni a fost tardiv şi puţin convingător pentru o parte a populaţiei. S-a explicat că apariţia rapidă pe piaţă a vaccinurilor nu înseamnă neapărat că cercetarea şi testarea au fost făcute de mântuială. Conceperea şi dezvoltarea acestor vaccinuri s-a făcut în cadrul unor firme de mare prestigiu, cu o largă cooperare internaţională, cu investiţii financiare colosale şi sub stricta supraveghere a autorităţilor competente. În plus, trebuie avut în vedere că oamenii de ştiinţă nu au pornit astfel de cercetări „de la zero”. Vaccinurile pe bază de ARN mesager au fost dezvoltate în deceniul anterior împotriva unor boli emergente, cum ar fi infecţiile virale cu Zika şi Ebola. Replica la un argument de acest fel a fost că acele vaccinuri nu au depăşit studiul clinic de fază 1 la oameni, deoarece nu au rămas suficienţi pacienţi, epidemia fiind controlată eficient prin alte mijloace.
O altă suspiciune a pornit de la oameni cu studii superioare în domenii ale biologiei şi se referă mai ales la vaccinurile pe bază de ARNm (BioNTech-Pfizer, Moderna, CureVac) şi altele pe bază de organisme modificate genetic (OMG). Există părerea că astfel de produse biologice nu corespund definiţiei clasice pentru termenul de „vaccin”. Farmacopeea Europeană (FE) defineşte vaccinurile ca fiind “medicamente care conţin antigeni capabili să inducă la om o imunitate specifică şi activă faţă de un agent infecţios sau faţă de toxina sau antigenul elaborate de acesta” (Crupariu, 2021). Vaccinurile anti COVID-19 bazate pe ARNm nu conţin antigenii necesari pentru inducerea imunităţii specifice. Acestea conţin un fragment de ARNm, cu informaţia codificată pentru sinteza intracelulară a proteinei S (spike), pentru ca ulterior organismul să dezvolte o reacţie imunologică de apărare prin neutralizarea componentelor virale.
În documentaţia de prezentare a caracteristicilor vaccinului AstraZeneca anti COVID-19 se menţionează: „acest vaccin conţine organisme modificate genetic: adenovirus preluat de la cimpanzeu, care codifică glicoproteina S (spike) a SARS-CoV-2, nu mai puţin de 2,5 × 108 unităţi infecţioase, folosindu-se în acest scop celule renale de embrion uman modificate genetic, linia celulară 293 şi tehnologia ADN recombinant”.
Transferul de gene de la o specie la alta, prin intermediul unor tehnici de inginerie genetică, pentru a conferi unui organism anumite proprietăţi noireprezintă o acţiune de modificare genetică, indiferent că se referă la bacterii, plante, animale sau om. Problema OMG este reglementată prin mai multe Directive şi Regulamente ale UE şi prin legislaţia internă a ţării noastre (legi, hotărâri de guvern, ordonanţe, îndrumări publicate în Monitorul Oficial). Timp de peste 30 de ani s-a explicat populaţiei şi s-au prezentat cursuri universitare privind riscurile folosirii organismelor modificate genetic pentru mediu şi pentru sănătate. Există multe laboratoare performante pentru detecţiaOMG şi reglementări stricte cu sancţiuni importante pentru abaterile de la prevederile legale în acest domeniu. Toate acestea au dus la formarea unor temeri la populaţie căOMG pot genera riscuri pentru sănătate şi mediu. Aceste temeri au fost amplificate şi de anumite discursuri ale unor reprezentanţi ai cultelor religioase.
Apariţia vaccinurilor anti COVID-19, obţinute prin inginerie genetică, a dus incontestabil la anumite avantaje prin scurtarea perioadei de timp, de la concepere la producţia vaccinurilor, dar a creat şi o stare accentuată de neîncredere faţă autorităţi şi produsele recomandate. La aceasta a contribuit şi pregătirea profesională insuficientă a celor care trebuiau să convingă populaţia cu privire la avantajele noilor tehnologii aplicate în vaccinologie. Nu s-a comunicat nimic despre faptul că
în Consiliul UE a fost aprobată (iulie 2020) o derogare temporară de la legislaţia UE referitoare la OMG, cu scopul de a accelera dezvoltarea şi lansarea vaccinurilor împotriva COVID-19.
Neîncrederea în măsurile recomandate de Guvern pentru prevenirea îmbolnăvirilor a fost întreţinută şi de faptul că în mass-media au fost prezentate relativ frecvent încălcări grave ale regulilor (impuse oficial), chiar de către cei care trebuiau să supravegheze aplicarea lor. În acelaşi timp, unii reprezentanţi ai autorităţii au dovedit o lipsă de empatie faţă de populaţie. De exemplu, A.G., vicepreşedinte al senatului a lansat un apel pe Facebook, pentru vaccinare. Un internaut a întrebat: „Dacă mă duc să mă vaccinez, îmi garantaţi în scris că răspundeţi dumneavoastră dacă păţesc ceva? Răspunsul a fost: „Dacă mori o faci pentru tine, pentru sănătatea ta, nu pentru alţii”. Un asemenea răspuns este de neînţeles, în condiţiile în care companiile producătoare de vaccin şi autorităţile statului evită discuţia despre o eventuală responsabilitate, în cazul apariţiei de reacţii adverse cu urmări invalidante, ca urmare a folosirii de produse aflate încă în curs de experimentare.
În numeroase pledoarii pentru prezentarea la vaccinare s-au exagerat avantajele vaccinurilor considerându-se că vaccinarea reprezintă singura măsură eficientă de combatere a pandemiei. Aceasta constituie o dovadă de necunoaştere a principiilor de bază care trebuie aplicate în controlul bolilor epidemice la om şi animale. Nu există niciun vaccin, nici în medicina umană şi nici în medicina veterinară, care să poată să combată o boală infecţioasă, singur, fără a fi asociat cu alte măsuri antiinfecţioase obligatorii, cum ar fi: testarea şi identificarea purtătorilor de germeni, tratarea eficientă a organismelor bolnave, izolarea şi carantinarea etc.
Vaccinarea este indiscutabil foarte importantă pentru prevenirea apariţiei bolilor şi pentru creşterea rezistenţei antiinfecţioase şi implicit pentru evitarea formelor grave de evoluţie. Dar nici vaccinarea în proporţie de 90%, care a fost aplicată în unele ţări, nu a dus la dispariţia bolii. Numai asocierea vaccinării cu testarea repetată, cu izolarea şi tratarea organismelor bolnave şi respectarea regulilor de igienă poate conduce la reducerea semnificativă a incidenţei bolii. Într-un raport al Ministerului Sănătăţii din Israel, publicat recent, se menţionează că eficacitatea a două doze de vaccin Pfizer-BioNTech pentru prevenirea COVID-19 a determinat o protecţie de numai 39%, cu mult mai mică decât eficacitatea scontată de 96% (Subramanian & Kumar, 2021).
Materialul face parte din „SITUAŢIA PANDEMIEI COVID-19 ÎN ROMÂNIA”, material informativ şi punct de vedere realizat de omul de ştiinţă Mihai Decun, profesor la Facultatea de Medicină Veterinară, cu doctorat în microbiologie şi cu o activitate ştiinţifică în microbiologia sanitară de peste 40 de ani.
Pe aceeaşi temă mai puteţi citi: